Afişare în paralel: LEGE nr. 31 din 16 noiembrie 1990 şi Aspecte de procedură privind exercitarea acțiunii în atragerea răspunderii administratorului statutar în cadrul procedurii insolvenței împotriva moștenitorilor acestuia, în cazul decesului administratorului statutar

Structură Act

Structură Act

Aspecte de procedură privind exercitarea acțiunii în atragerea răspunderii administratorului statutar în cadrul procedurii insolvenței împotriva moștenitorilor acestuia, în cazul decesului administratorului statutarRevista ”Dreptul”, Nr. 2/2019, pag. 9Autor: Gabriel Adrian NăsuiNota - Compartimentul juridic - C.T.C.E. Piatra-Neamț:Răspunderea reglementată de prevederile art. 169 din Legea nr. 85/2014 are natura juridică a unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie; această răspundere intervine nu pentru săvârşirea oricărei fapte ilicite, ci numai dacă au fost săvârşite faptele ilicite expres şi limitativ prevăzute de dispozițiile art. 169 din lege. Ori ceea ce i se impută recurentului prin raportul de inspecție fiscală – nu se suprapune peste enumerarea limitativ prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014, întrucât nu orice conduită ilicită în ce priveşte administrarea societății poate atrage şi răspunderea organului de conducere.Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere/conducere a debitorului persoană juridică sau a oricărei alte persoane care a cauza starea de insolventă a debitorului prin faptele expres şi limitativ prevăzute, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor conditii: prejudiciul creditorilor, fapta ilicită a membrilor organelor de conducere/supraveghere sau a oricărei alte persoane vinovate de producerea stării de insolventă, faptă care să se încadreze în cel putin unul dintre cazurile prevăzute de art. 169, raportul de cauzalitate directă dintre fapta ilicită şi insuficienta fondurilor băneşti disponibile pentru plata de către debitorul insolvent a datoriilor exigibile şi vinovăția concretă a persoanelor a căror răspundere se solicită. Ținerea unei contabilități fictive presupune că evidențele contabile s-au întocmit sau au fost completate prin consemnarea unor date nereale fie prin omisiunea înscrierii unor operațiuni reale. În cazul existenței unei acțiuni ilicite (de consemnare a unor date nereale în contabilitate) – aceasta presupune că date sau împrejurări nereale au fost introduse în contabilitate, cu intenția falsificării evidențelor şi pentru ca aceste evidențe nereale să fie folosite în vederea producerii de efecte juridice (de regulă aceste efecte sunt reprezentate de denaturarea veniturilor). Omisiunea (inacțiunea ilicită) presupune alterarea adevărului prin neînregistrarea unor date sau împrejurări (de exemplu, neînregistrarea unor mărfuri), neînregistrare care afectează evidențele contabile, făcându-le să exprime o altă situație decât cea adevărată. Noțiunea de neținere a contabilității în conformitate cu legea deşi foarte vagă şi generală, cuprinde potrivit jurisprudenței, omisiunea unor înregistrări în contabilitate, greşelile de scriere sau de calcul, ori încălcarea altor reguli ale contabilității – încălcări care trebuie să fie realizate cu intenția de a ascunde active sau datorii. Omisiunile voite de înregistrare a unor operațiuni contabile reprezintă expresia unei contabilități fictive. Neținerea contabilității este în mod cert o operațiune continuă şi nu se referă la acte singulare. Tocmai perpetuarea în timp a unei conduite dă caracter ilicit acesteia. (Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 9383 din 4 octombrie 2013)Întrucât nu intenționăm să ne substituim interpretării date de autor asupra problemei de drept reținute spre analiză în acest articol, vă prezentăm, cu titlu exemplificativ, câteva paragrafe din acest studiu:Nu putem totuși să nu remarcăm că în vechea reglementare se vorbește despre persoana care a cauzat starea de insolvență, pe când actuala reglementare sancționează și persoana care a contribuit la starea de insolvență, chiar dacă nu a cauzat-o. Reiese, așadar, o înăsprire a răspunderii prin raportare la elementul raport de cauzalitate.Referitor la prescripția dreptului la acțiune, legiuitorul a stabilit un reper obiectiv maxim, care odată depășit determină prescripția dreptului la acțiune (nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de insolvență). Înăuntrul termenului de 2 ani se impune practicianului în insolvență diligența de a cunoaște persoana care a contribuit la apariția stării de insolvență. Data la care a fost cunoscută această persoană este un reper subiectiv care trebuie examinat în concret de la caz la caz și care se aplică cu prioritate, în ceea ce privește calculul termennului de prescripție.(Textul complet al articolului se regăsește în publicația menționată mai sus)