DIRECTIVA 2003/109/CE A CONSILIULUI
din 25 noiembrie 2003
privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 63 punctele 3 şi 4,
având în vedere propunerea Comisiei(1),
având în vedere avizul Parlamentului European(2),
având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European(3),
având în vedere avizul Comitetului Regiunilor(4),
întrucât:
(1) În vederea stabilirii progresive a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede, pe de o parte, adoptarea unor măsuri care să asigure libera circulaţie a persoanelor, însoţite de măsuri privind controlul la frontierele externe, azilul şi imigraţia şi, pe de altă parte, adoptarea unor măsuri privind azilul, imigraţia şi apărarea drepturilor resortisanţilor ţărilor terţe.
(2) La reuniunea extraordinară de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, Consiliul European a afirmat că statutul juridic al resortisanţilor ţărilor terţe trebuie apropiat de cel al resortisanţilor statelor membre şi că unei persoane care are reşedinţa legală într-un stat membru, pe o perioadă determinată, şi care este titulară a unui permis de lungă şedere trebuie să i se acorde în statul membru respectiv un ansamblu de drepturi uniforme cât mai apropiate de cele de care beneficiază cetăţenii Uniunii Europene.
(3) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale şi principiile recunoscute în special de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
(4) Integrarea resortisanţilor ţărilor terţe care s-au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre reprezintă un element cheie în promovarea coeziunii economice şi sociale, obiectiv fundamental al Comunităţii, prevăzut de Tratat.
(5) Statele membre trebuie să pună în aplicare dispoziţiile prezentei directive fără a face discriminări pe bază de sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de alt fel, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
(6) Criteriul principal în dobândirea statutului de rezident pe termen lung trebuie să fie durata şederii pe teritoriul unui stat membru. Şederea respectivă trebuie să fi fost legală şi neîntreruptă pentru a putea dovedi stabilirea persoanei respective în ţara în cauză. Este necesară o anumită flexibilitate pentru a se putea ţine cont de circumstanţele care pot determina o persoană să părăsească temporar teritoriul respectiv.
(7) Pentru a dobândi statutul de rezident pe termen lung, resortisantul unei ţări terţe trebuie să facă dovada că dispune de resurse suficiente şi de o asigurare de sănătate, pentru a nu risca să devină o povară pentru statul membru. În evaluarea resurselor stabile şi regulate ale solicitantului, statele membre pot lua în considerare factori precum cotizaţiile la sistemul de pensii sau achitarea obligaţiilor fiscale.
(8) De asemenea, resortisanţii ţărilor terţe care doresc să dobândească şi să păstreze statutul de rezident pe termen lung nu trebuie să reprezinte o ameninţare pentru ordinea publică şi siguranţa publică. Noţiunea de ordine publică se poate referi la condamnări pentru infracţiuni grave.
(9) Considerentele economice nu trebuie să constituie un motiv de refuz în acordarea statutului de rezident pe termen lung şi nu trebuie să interfereze cu condiţiile pertinente.
(10) Trebuie stabilit un sistem de norme de procedură care să reglementeze examinarea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung. Procedurile respective trebuie să fie eficiente şi să poată fi gestionate, ţinând seama de volumul de muncă normal al administraţiilor statelor membre, precum şi transparente şi echitabile, pentru a oferi persoanelor în cauză un nivel adecvat de certitudine juridică. Ele nu trebuie să reprezinte un mijloc de împiedicare a exercitării dreptului de şedere.
(11) Dobândirea statutului de rezident pe termen lung trebuie atestată de un permis de şedere care să permită persoanei în cauză să dovedească rapid şi cu uşurinţă statutul său juridic. Permisul de şedere trebuie să răspundă de asemenea unor standarde tehnice de nivel nivel, în special în ceea ce priveşte măsurile de siguranţă împotriva falsificării şi contrafacerii, în scopul evitării abuzurilor în statul membru în care a fost dobândit statutul, precum şi în statele membre în care se exercită dreptul de şedere.
(12) Pentru a constitui un veritabil instrument de integrare în societatea în care este stabilit rezidentul pe termen lung, rezidentul respectiv trebuie să beneficieze de tratament egal cu cel al cetăţenilor statului membru, într-o gamă largă de domenii economice şi sociale, în condiţiile pertinente definite de prezenta directivă.
(13) În ceea ce priveşte asistenţa socială, posibilitatea de a limita beneficiile rezidenţilor pe termen lung la beneficiile de bază trebuie înţeleasă în sensul că noţiunea respectivă acoperă cel puţin venitul minim de subzistenţă, ajutorul acordat în caz de boală sau sarcină, ajutorul acordat pentru creşterea copilului şi tratamentele îndelungate. Modalităţile de acordare a indemnizaţiilor respective trebuie stabilite de legislaţia naţională.
(14) Statele membre trebuie să-şi respecte obligaţia de a acorda copiilor minori accesul la un sistem educativ în condiţii similare celor prevăzute pentru resortisanţii lor naţionali.
(15) Noţiunea de bursă de studii în domeniul formării profesionale nu acoperă măsurile finanţate în temeiul dispoziţiilor privind ajutorul social. Pe de altă parte, accesul la burse poate fi condiţionat de îndeplinirea de către persoana care solicită bursa a condiţiilor pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung. În ceea ce priveşte acordarea burselor de studii, statele membre pot impune condiţia ca cetăţenii Uniunii să poată beneficia de acelaşi avantaj în ţara de origine.
(16) Rezidenţii pe termen lung trebuie să beneficieze de o protecţie consolidată împotriva expulzării. Protecţia respectivă se inspiră din criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Pentru a asigura protecţia împotriva expulzării, statele membre trebuie să prevadă dreptul la o cale de atac efectivă în faţa instanţelor jurisdicţionale.
(17) Armonizarea condiţiilor de dobândire a statutului de rezident pe termen lung favorizează încrederea reciprocă între statele membre. Anumite state membre eliberează permise de şedere permanentă sau cu durată de validitate nelimitată în condiţii mai favorabile decât cele stabilite de prezenta directivă. Tratatul nu exclude posibilitatea de a aplica dispoziţii naţionale mai favorabile. Cu toate acestea, în temeiul prezentei directive, trebuie să se prevadă ca permisele eliberate în condiţii mai favorabile să nu acorde accesul la dreptul de şedere în alte state membre.
(18) Stabilirea condiţiilor de acordare a dreptului de şedere într-un alt stat membru resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung trebuie să contribuie la realizarea efectivă a pieţei interne ca spaţiu în care este garantată libera circulaţie a tuturor persoanelor. Aceasta poate constitui de asemenea un factor important de mobilitate, în special pe piaţa muncii din Uniune.
(19) Trebuie prevăzută posibilitatea exercitării dreptului de şedere într-un alt stat membru pentru a munci ca salariat sau ca lucrător care desfăşoară o activitate independentă sau pentru a efectua studii sau chiar pentru a se stabili fără a desfăşura nici o activitate economică.
(20) Membrii familiei unui rezident pe termen lung trebuie să se poată stabili cu acesta într-un alt stat membru, pentru a menţine unitatea familială şi pentru a nu se împiedica exercitarea dreptului de şedere al rezidentului pe termen lung. În ceea ce priveşte membrii familiei care pot fi autorizaţi să însoţească sau să se alăture rezidenţilor pe termen lung, statele membre trebuie să acorde o atenţie specială situaţiei copiilor adulţi cu handicap şi rudelor de gradul întâi pe linie ascendentă directă care se află în întreţinerea acestora.
(21) Statul membru în care rezidentul pe termen lung doreşte să-şi exercite dreptul de şedere trebuie să poată verifica dacă persoana în cauză îndeplineşte condiţiile prevăzute pentru a putea avea reşedinţa pe teritoriul său. De asemenea, trebuie să poată verifica dacă persoana în cauză nu reprezintă o ameninţare actuală pentru ordinea publică şi securitatea internă sau pentru sănătatea publică.
(22) Pentru ca exercitarea dreptului de şedere să nu fie privată de efect, rezidentul pe termen lung trebuie să beneficieze în al doilea stat membru de acelaşi tratament, în condiţiile prevăzute de prezenta directivă, ca şi cel de care beneficiază în statul membru în care a dobândit statutul respectiv. Indemnizaţii sub formă de asistenţă socială se acordă fără a aduce atingere posibilităţii pe care o au statele membre de a retrage permisul de şedere dacă persoana în cauză nu mai îndeplineşte cerinţele prevăzute de prezenta directivă.
(23) Resortisanţilor ţărilor terţe trebuie să li se acorde posibilitatea de a dobândi statutul de rezident pe termen lung în statul membru în care au intrat sau au decis să se stabilească în condiţii comparabile cu cele necesare pentru dobândirea statutului în primul stat membru.
(24) Întrucât obiectivele acţiunii preconizate, adică stabilirea condiţiilor de acordare şi retragere a statutului de rezident pe termen lung, precum şi a drepturilor aferente şi stabilirea condiţiilor de exercitare a dreptului de şedere în celelalte state membre de către rezidenţi pe termen lung, nu pot fi realizate în mod corespunzător de statele membre dar, ţinând seama de dimensiunile şi efectele acţiunii, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, Comunitatea poate lua măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii consacrat la articolul 5 din Tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii prevăzut la articolul menţionat anterior, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor respective.
(25) În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, şi fără a aduce atingere articolului 4 din respectivul protocol, aceste state membre nu participă la adoptarea prezentei directive şi nu au nici o obligaţie în temeiul acesteia şi nici nu fac obiectul aplicării sale.
(26) În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive şi nu are nici o obligaţie în temeiul acesteia şi nici nu face obiectul aplicării sale,
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
___________
(1) JO C 240 E, 28.8.2001, p. 79.
(2) JO C 284 E, 21.11.2002, p. 102.
(3) JO C 36, 8.2.2002, p. 59.
(4) JO C 19, 22.1.2002, p. 18.
----------------
CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 1
Obiectul
Prezenta directivă stabileşte:
(a) condiţiile de acordare şi de retragere a statutului de rezident pe termen lung acordat de un stat membru resortisanţilor ţărilor terţe care au reşedinţa legală pe teritoriul său, precum şi drepturile aferente, şi
(b) condiţiile de şedere în alte state membre decât cel care a acordat statutul de rezident pe termen lung resortisanţilor ţărilor terţe care beneficiază de statutul respectiv.
Articolul 2
Definiţii
În sensul prezentei directive, se înţelege prin:
(a) "resortisant al unei ţări terţe", orice persoană care nu este cetăţean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) din Tratat;
(b) "rezident pe termen lung", orice resortisant al unei ţări terţe care este titular al statutului de rezident pe termen lung, astfel cum este prevăzut la articolele 4-7;
(c) "primul stat membru", statul membru care a acordat pentru prima dată statutul de rezident pe termen lung unui resortisant al unei ţări terţe;
(d) "al doilea stat membru", orice stat membru, altul decât cel care a acordat pentru prima dată statutul de rezident pe termen lung unui resortisant al unei ţări terţe, în care respectivul rezident pe termen lung îşi exercită dreptul de şedere;
(e) "membru al familiei", resortisantul unei ţări terţe care are reşedinţa în statul membru în cauză în conformitate cu Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei(1);
(f) "refugiat", orice resortisant al unei ţări terţe care beneficiază de statutul refugiaţilor definit de Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967;
(g) "permis de şedere CE al rezidentului pe termen lung", un permis de şedere eliberat de statul membru în cauză la dobândirea statutului de rezident pe termen lung.
___________
(1) JO L 251, 3.10.2003, p. 12.
----------------
Articolul 3
Sfera de aplicare
(1) Prezenta directivă se aplică resortisanţilor ţărilor terţe care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat membru.
(2) Prezenta directivă nu se aplică resortisanţilor ţărilor terţe care:
(a) au reşedinţa în vederea efectuării unor studii sau pentru a urma cursuri de formare profesională;
(b) sunt autorizaţi să aibă reşedinţa într-un stat membru în temeiul unei protecţii temporare sau au solicitat autorizaţia de a avea reşedinţa pentru acelaşi motiv şi sunt în aşteptarea unei decizii privind statutul lor;
(c) sunt autorizaţi să aibă reşedinţa într-un stat membru în temeiul unei forme subsidiare de protecţie, în conformitate cu obligaţiile internaţionale, legislaţiile naţionale sau practicile statelor membre sau au solicitat autorizaţia de a avea reşedinţa pentru acelaşi motiv şi sunt în aşteptarea unei decizii privind statutul lor;
(d) sunt refugiaţi sau au solicitat recunoaşterea calităţii de refugiaţi şi a căror cerere nu a făcut încă obiectul unei decizii definitive;
(e) au reşedinţa exclusiv din motive cu caracter temporar, de exemplu ca persoană au pair sau ca lucrători sezonieri sau ca lucrători salariaţi detaşaţi de un prestator de servicii în scopul furnizării de servicii transfrontaliere sau ca prestatori de servicii transfrontaliere sau în cazul în care permisul de şedere al acestora a fost limitat în mod formal;
(f) au un statut juridic reglementat de dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice, Convenţiei de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare, Convenţiei din 1969 privind misiunile speciale sau Convenţiei de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile acestora cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal;
(3) Prezenta directivă se aplică fără a aduce atingere dispoziţiilor mai favorabile:
(a) ale acordurilor bilaterale sau multilaterale încheiate între Comunitate sau între Comunitate şi statele membre ale acesteia, pe de o parte, şi ţări terţe, pe de altă parte;
(b) ale acordurilor bilaterale încheiate între un stat membru şi o ţară terţă înainte de data intrării în vigoare a prezentei directive;
(c) ale Convenţiei Europene privind stabilirea din 13 decembrie 1955, ale Cartei Sociale Europene din 18 octombrie 1961, ale Cartei Sociale Europene modificate din 3 mai 1987 şi ale Convenţiei Europene privind statutul juridic al lucrătorului migrant din 24 noiembrie 1977.
CAPITOLUL II
STATUTUL DE REZIDENT PE TERMEN LUNG ÎNTR-UN STAT MEMBRU
Articolul 4
Durata şederii
(1) Statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanţilor ţărilor terţe care au avut reşedinţa legală şi fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză.
(2) Perioadele de şedere pentru motivele menţionate la articolul 3 alineatul (2) literele (e) şi (f) nu sunt luate în considerare la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1).
În ceea ce priveşte cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (a), în cazul în care resortisantul respectiv al unei ţări terţe a dobândit un permis de şedere care îi conferă dreptul de a obţine statutul de rezident pe termen lung, la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1) se iau în considerare doar jumătate din perioadele de şedere efectuate pentru studii sau formare profesională.
(3) Perioadele de absenţă de pe teritoriul statului membru în cauză nu întrerup perioada prevăzută la alineatul (1) şi sunt luate în considerare în calcularea acesteia dacă nu depăşesc şase luni consecutive şi un total de zece luni în cursul perioadei prevăzute la alineatul (1).
În situaţii justificate de motive speciale sau excepţionale cu caracter temporar şi în conformitate cu legislaţia lor naţională, statele membre pot accepta ca perioada prevăzută la alineatul (1) să nu fie întreruptă de o perioadă de absenţă mai lungă decât cea prevăzută la primul paragraf. În acest caz, statele membre nu iau în considerare perioada respectivă de absenţă la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1).
Prin derogare de la al doilea paragraf, statele membre pot ţine seama la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1) de perioadele de absenţă cauzate de o detaşare pentru motive de serviciu, inclusiv în cadrul unor prestări de servicii transfrontaliere.
Articolul 5
Condiţiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung
(1) Statele membre cer resortisanţilor ţărilor terţe să facă dovada că dispun pentru ei şi pentru membrii familiei lor care se află în întreţinerea lor:
(a) de resurse stabile, regulate şi suficiente pentru a satisface nevoile proprii şi pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la sistemul de ajutor social al statului membru în cauză. Statele membre evaluează resursele respective în ceea ce priveşte natura şi regularitatea lor, ţinând seama de nivelul minim al salariilor şi pensiilor înainte de depunerea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung;
(b) de o asigurare de sănătate pentru toate riscurile acoperite în mod obişnuit pentru proprii resortisanţi în statul membru în cauză;
(2) Statele membre pot solicita ca resortisanţii ţărilor terţe să îndeplinească condiţiile de integrare, în conformitate cu legislaţia lor naţională.
Articolul 6
Ordine publică şi securitate publică
(1) Statele membre pot refuza acordarea statutului de rezident pe termen lung din motive privind ordinea publică sau securitatea publică.
În cazul în care ia o astfel de decizie, statul membru ţine seama de gravitatea sau natura infracţiunii contra ordinii publice sau securităţii publice sau de pericolul pe care îl reprezintă persoana respectivă, luând în acelaşi timp în considerare durata şederii şi existenţa unor legături cu ţara de reşedinţă.
(2) Refuzul prevăzut la alineatul (1) nu poate fi justificat de raţiuni economice.
Articolul 7
Dobândirea statutului de rezident pe termen lung
(1) Pentru a dobândi statutul de rezident pe termen lung, resortisantul unei ţări terţe trebuie să facă o cerere către autorităţile competente ale statului membru în care are reşedinţa. Cererea trebuie însoţită de acte justificative, stabilite de legislaţia naţională, care să facă dovada că îndeplineşte condiţiile prevăzute la articolele 4 şi 5, precum şi, dacă este necesar, de un document de călătorie valid sau de o copie legalizată corespunzătoare a acestuia. Pe lângă actele justificative prevăzute la primul paragraf, se pot prezenta de asemenea documente care să ateste condiţiile adecvate de locuit.
(2) Îndată ce este posibil, şi în orice caz în cel mult şase luni de la depunerea cererii, autorităţile naţionale competente notifică în scris solicitantului decizia luată în privinţa sa. Decizia respectivă este notificată resortisantului ţării terţe în cauză în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute de legislaţia naţională.
În situaţii excepţionale ce ţin de complexitatea examinării cererii, termenul prevăzut la primul paragraf poate fi prelungit.
De asemenea, persoana în cauză trebuie informată cu privire la drepturile şi obligaţiile ce îi revin în conformitate cu prezenta directivă.
Orice consecinţă a absenţei unei decizii la expirarea termenului prevăzut de prezenta dispoziţie trebuie reglementată de legislaţia naţională a statului membru în cauză.
(3) În cazul în care condiţiile prevăzute la articolele 4 şi 5 sunt îndeplinite şi dacă persoana în cauză nu reprezintă o ameninţare în sensul articolului 6, statul membru acordă statutul de rezident pe termen lung resortisantului ţării terţe în cauză.
Articolul 8
Permis de şedere CE al rezidentului pe termen lung
(1) Statutul de rezident pe termen lung este permanent, sub rezerva articolului 9.
(2) Statele membre eliberează rezidentului pe termen lung permisul de şedere CE. Permisul respectiv are o durată de validitate de cel puţin cinci ani; la expirarea sa, permisul se poate reînnoi de drept, la nevoie la cerere.
(3) Permisul de şedere CE al rezidentului pe termen lung poate fi sub formă de autocolant sau de document separat. Este eliberat în conformitate cu normele şi modelul uniform prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 al Consiliului din 13 iunie 2002 de instituire a unui model uniform de permis de şedere pentru resortisanţii ţărilor terţe(1). În rubrica "Categoria de permis", statele membre specifică "rezident pe termen lung 3 CE".
___________
(1) JO L 157, 15.6.2002, p. 1.
----------------
Articolul 9
Retragerea sau pierderea statutului
(1) Rezidentul pe termen lung îşi pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în următoarele cazuri:
(a) constatarea dobândirii frauduloase a statutului de rezident pe termen lung;
(b) adoptarea unei măsuri de expulzare în condiţiile prevăzute la articolul 12;
(c) absenţa de pe teritoriul Comunităţii timp de douăsprezece luni consecutive;
(2) Prin derogare de la alineatul (1) litera (c), statele membre pot prevedea că părăsirea teritoriului Comunităţii pentru mai mult de douăsprezece luni, pentru motive speciale sau excepţionale, nu duce la pierderea sau retragerea statutului.
(3) Statele membre pot prevedea că rezidentul pe termen lung îşi poate pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung dacă, prin gravitatea infracţiunilor pe care le-a săvârşit, acesta reprezintă o ameninţare pentru ordinea publică, fără ca acest lucru să justifice expulzarea în temeiul articolului 12.
(4) Rezidentul pe termen lung care a avut reşedinţa într-un alt stat membru în conformitate cu Capitolul III îşi pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung dobândit în primul stat membru, imediat ce statutul respectiv este acordat într-un alt stat membru în temeiul articolului 23.
În toate situaţiile, după şase ani de absenţă de pe teritoriul statului membru care i-a acordat statutul de rezident pe termen lung, persoana în cauză îşi pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în statul membru respectiv.
Prin derogare de la al doilea paragraf, statul membru în cauză poate prevedea că, în cazul unei absenţe de peste şase ani pentru motive speciale, rezidentul pe termen lung îşi poate păstra statutul în statul membru respectiv.
(5) Ţinând seama de cazurile prevăzute la alineatul (1) litera (c) şi la alineatul (4), statele membre care au acordat statutul prevăd o procedură simplificată de redobândire a statutului de rezident pe termen lung.
Procedura menţionată anterior se aplică în special persoanelor care au avut reşedinţa într-un al doilea stat membru pentru efectuarea studiilor.
Condiţiile şi procedura de redobândire a statutului de rezident pe termen lung se stabilesc prin legislaţia naţională.
(6) Expirarea permisului de şedere CE al rezidentului pe termen lung nu determină în nici o situaţie retragerea sau pierderea statutului de rezident pe termen lung.
(7) În cazul în care retragerea sau pierderea statutului de rezident pe termen lung nu determină expulzarea, statul membru autorizează persoana în cauză să rămână pe teritoriul său dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia sa naţională şi dacă nu reprezintă o ameninţare pentru ordinea publică sau securitatea publică.
Articolul 10
Garanţii procedurale
(1) Orice decizie de respingere a cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung sau de retragere a statutului respectiv trebuie să fie motivată. Decizia respectivă se notifică resortisantului ţării terţe în cauză în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute de legislaţia naţională în materie. Notificarea precizează căile de atac la care are acces interesatul, precum şi termenul în care poate acţiona.
(2) În caz de respingere a cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung, de retragere sau pierdere a statutului respectiv sau de refuz de reînnoire a permisului de şedere, persoana în cauză are dreptul la o cale de atac jurisdicţională în statul membru în cauză.
Articolul 11
Tratament egal
(1) Rezidentul pe termen lung beneficiază de tratament egal cu cel aplicat resortisanţilor naţionali în ceea ce priveşte:
(a) condiţiile de acces la un loc de muncă salariată şi la o activitate independentă, cu condiţia ca activităţile respective să nu aibă legătură, chiar ocazional, cu exercitarea autorităţii publice, precum şi condiţiile de angajare şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere şi remunerare;
(b) educaţia şi formarea profesională, inclusiv alocaţiile şi bursele de studii, în conformitate cu legislaţia naţională;
(c) recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi celorlalte calificări profesionale, în conformitate cu procedurile naţionale pertinente;
(d) securitatea socială, asistenţa socială şi protecţia socială astfel cum sunt definite de legislaţia naţională;
(e) avantajele fiscale;
(f) accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii publice, precum şi accesul la procedurile de acordare a unei locuinţe;
(g) libertatea de asociere, afiliere şi participare într-o organizaţie de lucrători sau angajatori sau în orice organizaţie profesională, inclusiv avantajele care pot decurge din aceasta, fără a aduce atingere dispoziţiilor naţionale privind ordinea publică şi securitatea publică;
(h) liberul acces pe întreg teritoriul statului membru în cauză, în limitele prevăzute de legislaţia naţională pentru motive de securitate.
(2) În ceea ce priveşte alineatul (1) literele (b), (d), (e), (f) şi (g), statul membru în cauză poate limita tratamentul egal la cazurile în care locul de reşedinţă înregistrat sau obişnuit al rezidentului pe termen lung sau acela al membrilor familiei sale pentru care solicită indemnizaţii, se găseşte pe teritoriul său.
(3) Statele membre pot restrânge aplicarea unui tratament egal cu cel aplicat resortisanţilor naţionali în următoarele cazuri:
(a) statul membru poate menţine restricţii în ceea ce priveşte accesul la un loc de muncă salariat sau la o activitate independentă în cazul în care, în conformitate cu legislaţia sa naţională sau dreptului comunitar în vigoare, activităţile respective sunt rezervate resortisanţilor naţionali, cetăţenilor Uniunii Europene sau ai Spaţiului Economic European.
(b) statele membre pot cere dovada cunoaşterii adecvate a limbii în vederea accesului la educaţie sau formare. Accesul la studiile universitare poate depinde de condiţii speciale prealabile în materie de studii.
(4) În ceea ce priveşte asistenţa socială şi protecţia socială, statele membre pot limita aplicarea unui tratament egal la acordarea indemnizaţiilor de bază.
(5) Statele membre pot decide să acorde accesul la indemnizaţii suplimentare în domeniile prevăzute la alineatul (1).
De asemenea, statele membre pot decide să aplice un tratament egal în domeniile care nu intră sub incidenţa alineatului (1).
Articolul 12
Protecţia împotriva expulzării
(1) Statele membre nu pot lua o decizie de expulzare a unui rezident pe termen lung decât dacă acesta reprezintă o ameninţare reală şi suficient de gravă pentru ordinea publică sau securitatea publică.
(2) Decizia prevăzută la alineatul (1) nu poate fi justificată de raţiuni economice.
(3) Înainte de a lua o decizie de expulzare a unui rezident pe termen lung, statele membre iau în considerare următoarele elemente:
(a) durata şederii pe teritoriul lor;
(b) vârsta persoanei în cauză;
(c) consecinţele pentru persoana în cauză şi pentru membrii familiei sale;
(d) legăturile cu ţara de reşedinţă sau absenţa legăturilor cu ţara de origine.
(4) În cazul în care se adoptă o decizie de expulzare, rezidentul pe termen lung poate exercita o cale de atac jurisdicţională în statul membru în cauză.
(5) Se acordă asistenţă juridică rezidentului pe termen lung care nu dispune de resurse suficiente, în aceleaşi condiţii în care aceasta se acordă resortisanţilor statului în care îşi are reşedinţa.
Articolul 13
Dispoziţii naţionale mai favorabile
Statele membre pot elibera permise de şedere permanente sau cu durată de validitate nelimitată în condiţii mai favorabile decât cele stabilite de prezenta directivă. Permisele de şedere respective nu acordă dreptul de şedere în celelalte state membre, în conformitate cu prevederile din Capitolul III al prezentei directive.
CAPITOLUL III
ŞEDERE ÎN CELELALTE STATE MEMBRE
Articolul 14
Principiu
(1) Un rezident pe termen lung dobândeşte dreptul de şedere pe teritoriul altor state membre decât cel care i-a acordat statutul de rezident pe termen lung, pentru o perioadă de peste trei luni, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezentul capitol.
(2) Un rezident pe termen lung poate avea reşedinţa într-un al doilea stat membru pentru unul din următoarele motive:
(a) desfăşurarea unei activităţi economice ca salariat sau lucrător care desfăşoară o activitate independentă;
(b) efectuarea studiilor sau participarea la cursuri de formare profesională;
(c) alte scopuri.
(3) În cazul în care este vorba de o activitate economică desfăşurată ca salariat sau lucrător care desfăşoară o activitate independentă prevăzută la alineatul (2) litera (a), statele membre pot examina situaţia pieţei muncii de pe teritoriul lor şi aplica procedurile naţionale privind cerinţele pentru ocuparea unui post vacant sau pentru desfăşurarea unor astfel de activităţi. Pentru motive ce ţin de politica pieţei muncii, statele membre pot acorda preferinţă cetăţenilor Uniunii, resortisanţilor ţărilor terţe dacă este prevăzut de legislaţia comunitară, precum şi resortisanţilor ţărilor terţe care îşi au reşedinţa legală şi primesc indemnizaţii de şomaj în statul membru în cauză.
(4) Prin derogare de la alineatul (1), statele membre pot limita numărul total al persoanelor cărora li se poate acorda dreptul de şedere, cu condiţia ca admiterea resortisanţilor ţărilor terţe să fie deja supusă unor astfel de limitări, în temeiul legislaţiei în vigoare la data adoptării prezentei directive.
(5) Prezentul capitol nu face referire la şederea unui rezident pe termen lung pe teritoriul statelor membre:
(a) ca salariat detaşat de un prestator de servicii în cadrul unei prestări transfrontaliere de servicii;
(b) ca prestator de servicii transfrontaliere.
Statele membre pot stabili, în conformitate cu legislaţia naţională, condiţiile în care rezidenţii pe termen lung care doresc să se deplaseze într-un al doilea stat membru pentru a desfăşura o activitate economică în calitate de lucrători sezonieri pot avea reşedinţa în statul membru respectiv. Lucrătorii transfrontalieri pot fi supuşi de asemenea unor dispoziţii speciale din legislaţia naţională.
(6) Prezentul capitol nu aduce atingere legislaţiei comunitare în ceea ce priveşte securitatea socială aplicabilă resortisanţilor ţărilor terţe.
Articolul 15
Condiţiile de şedere într-un al doilea stat membru
(1) În cel mai scurt timp şi în cel mult trei luni de la intrarea sa pe teritoriul unui al doilea stat membru, rezidentul pe termen lung depune o cerere pentru permis de şedere la autorităţile competente din statul membru respectiv.
Statele membre pot accepta ca rezidentul pe termen lung să prezinte cererea pentru permis de şedere autorităţilor competente din al doilea stat membru chiar dacă are încă reşedinţa pe teritoriul primului stat membru.
(2) Statele membre pot solicita ca persoana în cauză să facă dovada că dispune:
(a) de resurse stabile şi regulate, suficiente pentru întreţinerea sa şi a membrilor familiei sale, fără a recurge la asistenţa socială acordată de statul membru respectiv. Pentru fiecare din categoriile prevăzute la articolul 14 alineatul (2), statele membre evaluează resursele respective în ceea ce priveşte natura şi regularitatea lor, luând în considerare nivelul minim al salariilor şi pensiilor;
(b) de o asigurare de sănătate care să acopere, pe teritoriul respectiv, toate riscurile acoperite în mod normal pentru resortisanţii naţionali în statul membru în cauză.
(3) Statele membre pot solicita ca resortisanţii ţărilor terţe să respecte măsurile de integrare, în conformitate cu legislaţia lor naţională.
Condiţia respectivă nu se aplică în cazul în care resortisanţilor ţărilor terţe li s-a cerut să îndeplinească condiţiile de integrare în scopul obţinerii statutului de rezident pe termen lung, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2).
Fără a aduce atingere paragrafului al doilea, persoanelor în cauză li se poate cere să participe la cursuri de învăţare a limbii.
(4) Cererea trebuie însoţită de acte justificative, stabilite de legislaţia naţională, care să facă dovada că persoana în cauză îndeplineşte condiţiile aplicabile, precum şi de permisul de lungă şedere şi de un document de călătorie valid sau de copiile legalizate ale actelor respective. Actele prevăzute la primul paragraf pot cuprinde de asemenea documente care să ateste posesia unei locuinţe adecvate.
În mod deosebit:
(a) în cazul în care persoana desfăşoară activităţi economice, cel de-al doilea stat membru poate solicita persoanei în cauză să prezinte:
(i) dacă este salariată, dovada că dispune de un contact de muncă, de o eclaraţie a angajatorului care să specifice că persoana este angajată sau de o propunere de contract de muncă, în conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia naţională.
Statele membre stabilesc care dintre formele de dovadă sunt necesare;
(ii) dacă este lucrător care desfăşoară o activitate independentă, dovada că dispune de fondurile necesare, în conformitate cu legislaţia naţională, pentru a desfăşura o activitate economică în această calitate, prin prezentarea documentelor şi autorizaţiilor necesare;
(b) în cazul efectuării unor studii sau participării la cursuri de formare profesională, cel deal doilea stat membru poate solicita persoanei în cauză să facă dovada înscrierii într-o instituţie acreditată în vederea efectuării studiilor sau participării la cursuri de formare profesională.
Articolul 16
Membri de familie
(1) În cazul în care un rezident pe termen lung îşi exercită dreptul de şedere într-un al doilea stat membru şi dacă familia acestuia este deja constituită în primul stat membru, membri de familie ai acestuia care îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/86/CE sunt autorizaţi să îl însoţească sau să i se alăture.
(2) În cazul în care un rezident pe termen lung îşi exercită dreptul de şedere într-un al doilea stat membru şi dacă familia acestuia este deja constituită în primul stat membru, membri de familie ai acestuia, alţii decât cei la care face referire articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/86/CE, pot fi autorizaţi să îl însoţească sau să i se alăture.
(3) În ceea ce priveşte depunerea cererii pentru permis de şedere, se aplică articolul 15 alineatul (1).
(4) Al doilea stat membru poate cere unui membru al familiei rezidentului pe termen lung să anexeze la cererea pentru permis de şedere:
(a) permisul de şedere CE al rezidentului pe termen lung sau permisul de şedere şi un document de călătorie valid sau copiile certificate ale acestora;
(b) dovada că a avut reşedinţa în calitate de membru al familiei unui rezident pe termen lung în primul stat membru;
(c) dovada că dispune de resurse stabile şi regulate, suficiente pentru întreţinerea sa, fără a recurge la asistenţa socială acordată de statul membru în cauză sau că rezidentul pe termen lung dispune de resursele respective şi pentru întreţinerea membrului de familie respectiv, precum şi de o asigurare de sănătate care să acopere toate riscurile în cel de-al doilea stat membru. Statele membre evaluează resursele respective în ceea ce priveşte natura şi regularitatea lor, având în vedere nivelul minim al salariilor şi pensiilor.
(5) În cazul în care familia nu este constituită în primul stat membru, se aplică Directiva 2003/86/CE.
Articolul 17
Ordine publică şi securitate publică
(1) Statele membre pot refuza acordarea permisului de şedere unui rezident pe termen lung sau membrilor familiei acestuia, în cazul în care persoana în cauză reprezintă o ameninţare pentru ordinea publică sau securitatea publică.
În luarea unei decizii pertinente, statul membru ţine seama de gravitatea sau de natura infracţiunii care a fost săvârşită de către rezidentul pe termen lung sau de către membrul sau membrii familiei sale împotriva ordinii publice sau securităţii publice sau de pericolul reprezentat de persoana în cauză.
(2) Decizia prevăzută la alineatul (1) nu poate fi justificată de raţiuni economice.
Articolul 18
Sănătate publică
(1) Statele membre pot respinge o cerere pentru permis de şedere prezentată de un rezident pe termen lung sau de un membru al familiei acestuia în cazul în care persoana în cauză reprezintă o ameninţare pentru sănătatea publică.
(2) Singurele maladii care pot justifica refuzul de a permite intrarea sau dreptul de şedere pe teritoriul celui de-al doilea stat sunt bolile definite de instrumentele aplicabile ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau parazitare contagioase, cu condiţia ca acestea să facă, în ţara gazdă, obiectul unor dispoziţii de protecţie a resortisanţilor naţionali. Statele membre nu pot introduce alte dispoziţii şi practici mai restrictive.
(3) Contractarea unor boli după eliberarea primului permis de şedere în cel de-al doilea stat membru nu poate justifica refuzul reînnoirii permisului sau expulzarea de pe teritoriul respectiv.
(4) Un stat membru poate solicita persoanelor care fac obiectul prezentei directive să efectueze un examen medical, pentru a se asigura că persoanele în cauză nu suferă de maladiile menţionate la alineatul (2). Examenul medical respectiv, care poate fi gratuit, nu poate avea un caracter sistematic.
Articolul 19
Examinarea cererii şi eliberarea permisului de şedere
(1) Autorităţile naţionale competente dispun de patru luni, de la data depunerii cererii, pentru examinarea acesteia.
Dacă cererea nu este însoţită de actele justificative prevăzute la articolele 15 şi 16 sau în situaţii excepţionale legate de complexitatea examinării cererii, termenul prevăzut la primul paragraf poate fi prelungit cu o perioadă de cel mult trei luni. În acest caz, autorităţile naţionale competente informează pe solicitant cu privire la aceasta.
(2) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la articolele 14, 15 şi 16, şi sub rezerva dispoziţiilor privind ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică prevăzute la articolele 17 şi 18, cel de-al doilea stat membru eliberează rezidentului pe termen lung un permis de şedere care se poate reînnoi. Permisul de şedere respectiv poate fi reînnoit, eventual la cerere, la expirarea acestuia. Cel de-al doilea stat membru informează pe primul stat membru cu privire la decizia luată.
(3) Cel de-al doilea stat membru eliberează membrilor familiei rezidentului pe termen lung un permis de şedere care se poate reînnoi, pentru aceeaşi perioadă ca şi permisul eliberat pentru rezidentul pe termen lung.
Articolul 20
Garanţii procedurale
(1) Orice decizie de respingere a cererii pentru permis de şedere trebuie motivată. Decizia respectivă se notifică resortisantului ţării terţe în cauză în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute de legislaţia naţională în materie. Notificarea precizează căile de atac pe care le poate exercita, precum şi termenul în care acesta poate acţiona.
Orice consecinţă a absenţei unei decizii la expirarea termenului prevăzut la articolul 19 alineatul (1) trebuie reglementată de legislaţia naţională a statului membru în cauză.
(2) În caz de respingere a cererii pentru permis de şedere, sau dacă permisul nu este reînnoit sau este retras, persoana în cauză are dreptul la o cale de atac jurisdicţională în statul membru în cauză.
Articolul 21
Tratamentul acordat în cel de-al doilea stat membru
(1) Imediat după obţinerea permisului de şedere prevăzut la articolul 19 în cel de-al doilea stat membru, rezidentul pe termen lung beneficiază, în statul membru respectiv, de tratament egal în domeniile şi în conformitate cu condiţiile prevăzute la articolul 11.
(2) Rezidenţii pe termen lung au acces la piaţa muncii în conformitate cu alineatul (1). Statele membre pot prevedea ca persoanele care intră sub incidenţa articolului 14 alineatul (2) litera (a) să facă obiectul unor restricţii în ceea ce priveşte accesul la activităţi salariate, altele decât cele pentru care li s-a acordat permisul de şedere, în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională şi pentru o perioadă de cel mult douăsprezece luni.
Statele membre pot stabili, în conformitate cu legislaţia naţională, condiţiile în care persoanele care intră sub incidenţa articolului 14 alineatul (2) literele (b) sau (c) pot avea acces la un loc de muncă în calitate de lucrători salariaţi sau lucrători care desfăşoară o activitate independentă.
(3) Imediat ce obţin permisul de şedere prevăzut la articolul 19 în cel de-al doilea stat membru, membrii familiei rezidentului pe termen lung beneficiază în statul membru respectiv de drepturile prevăzute la articolul 14 din Directiva 2003/86/CE.
Articolul 22
Retragerea permisului de şedere şi obligaţia de readmisie
(1) Până în momentul în care resortisantul unei ţări terţe obţine statutul de rezident pe termen lung, cel de-al doilea stat membru poate decide să refuze reînnoirea permisului de şedere sau să retragă permisul respectiv şi să oblige persoana în cauză şi pe membrii familiei acesteia, în conformitate cu procedurile din legislaţia naţională, inclusiv de expulzare, prevăzute în legislaţia naţională, să părăsească teritoriul respectiv, în următoarele cazuri:
(a) pentru motive privind ordinea publică sau securitatea publică prevăzute la articolul 17;
(b) în cazul în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la articolele 14, 15 şi 16;
(c) în cazul în care resortisantul unei ţări terţe nu mai are reşedinţa legală în statul membru în cauză.
(2) Dacă cel de-al doilea stat membru adoptă una din măsurile prevăzute la alineatul (1), primul stat membru readmite imediat, fără formalităţi, pe rezidentul pe termen lung şi pe membrii familiei acestuia. Cel de-al doilea stat membru informează pe primul stat membru cu privire la decizia luată.
(3) Până în momentul în care rezidentul ţării terţe obţine statutul de rezident pe termen lung şi fără a aduce atingere obligaţiei de readmisie prevăzută la alineatul (2), cel de-al doilea stat membru poate adopta o decizie de expulzare a persoanei în cauză de pe teritoriul Uniunii, în conformitate cu articolul 12 şi cu garanţiile prevăzute la articolul respectiv, pentru motive întemeiate privind ordinea publică sau securitatea publică.
În acest caz, dacă adoptă decizia menţionată anterior, cel de-al doilea stat membru se consultă cu primul stat membru.
În cazul în care cel de-al doilea stat membru adoptă o decizie de expulzare a respectivului resortisant al ţării terţe, acesta ia toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare efectivă a deciziei respective. În acest caz, cel de-al doilea stat membru furnizează primului stat membru informaţiile necesare referitoare la punerea în aplicare a deciziei de expulzare.
(4) Deciziile de expulzare nu pot fi însoţite de o interdicţie permanentă de şedere în cazurile prevăzute la alineatul (1) literele (b) şi (c).
(5) Obligaţia de readmisie prevăzută la alineatul (2) se interpretează fără a aduce atingere posibilităţii oferite rezidentului pe termen lung şi membrilor familiei acestuia de a se stabili într-un al treilea stat membru.
Articolul 23
Dobândirea statului de rezident pe termen lung în cel de-al doilea stat membru
(1) La cerere, cel de-al doilea stat membru acordă rezidentului pe termen lung statutul prevăzut la articolul 7, sub rezerva articolelor 3, 4, 5 şi 6. Cel de-al doilea stat membru notifică primului stat membru decizia luată.
(2) Procedura prevăzută la articolul 7 se aplică depunerii şi examinării cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung în cel de-al doilea stat membru. Articolul 8 se aplică eliberării permisului de şedere. În caz de respingere a cererii, se aplică garanţiile procedurale prevăzute la articolul 10.
CAPITOLUL IV
DISPOZIŢII FINALE
Articolul 24
Raport şi clauză de revizuire
La intervale regulate şi pentru prima dată cel mai târziu la 23 ianuarie 2011, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport cu privire la aplicarea prezentei directive în statele membre şi propune, după caz, modificările necesare. Propunerile respective de modificări au ca obiect în special articolele 4, 5, 9 şi 11, precum şi Capitolul III.
Articolul 25
Puncte de contact
Statele membre desemnează puncte de contact care să primească şi să transmită informaţiile prevăzute la articolul 19 alineatul (2), la articolul 22 alineatul (2) şi la articolul 23 alineatul (1).
Statele membre cooperează în vederea schimbului de informaţii şi de documente prevăzute la primul alineat.
Articolul 26
Transpunere
Statele membre adoptă actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 23 ianuarie 2006. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.
Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziţii, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.
Articolul 27
Intrarea în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Articolul 28
Destinatari
Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Adoptată la Bruxelles, 25 noiembrie 2003.
Pentru Consiliu
Preşedintele
G. TREMONTI
-------------------
