DIRECTIVA 2014/42/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI

din 3 aprilie 2014

privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor si produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană

PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în special articolul 82 alineatul (2) şi articolul 83 alineatul (1),

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naţionale,

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European (¹),

având în vedere avizul Comitetului Regiunilor (²),

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (³),

întrucât:

(1)           Câştigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalităţii organizate transfrontaliere, inclusiv a organizaţiilor criminale de tip mafiot. Prin urmare, autorităţile competente ar trebui să dispună de mijloacele de a depista, îngheţa, gestiona şi confisca produsele provenite din săvârşirea de infracţiuni. Cu toate acestea, prevenirea şi combaterea eficace a criminalităţii organizate ar trebui realizate prin neutralizarea produselor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, în anumite cazuri, ar trebui extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activităţi infracţionale.

(2)           Activitatea grupurilor infracţionale organizate nu este limitată de frontiere, aceste grupuri achiziţionând tot mai mult bunuri în alte state membre decât cele în care sunt constituite, precum şi în ţările terţe. Există o necesitate crescândă pentru o cooperare internaţională eficientă în domeniile recuperării bunurilor şi asistenţei juridice reciproce.

(3)           Una dintre cele mai eficace metode de combatere a criminalităţii organizate constă în prevederea unor sancţiuni juridice severe în cazul săvârşirii unor astfel de infracţiuni, precum şi identificarea eficace, îngheţarea şi confiscarea instrumentelor utilizate pentru săvârşirea infracţiunii şi a produselor provenite din săvârşirea acesteia.

(4)           Deşi statisticile existente sunt limitate, sumele recuperate corespunzătoare produselor provenite din săvârşirea de infracţiuni în Uniune par mici şi insuficiente în raport cu valoarea estimată a acestora. Studiile au arătat că, deşi reglementate de legislaţia Uniunii şi prevăzute de legislaţiile naţionale, procedurile de confiscare rămân insuficient utilizate.

(5)           Adoptarea unor norme minime va armoniza regimurile privind îngheţarea şi confiscarea din statele membre şi va facilita, astfel, încrederea reciprocă şi cooperarea transfrontalieră eficientă.

__________

(¹)            JO C 299, 4.10.2012, p. 128.

(²)            JO C 391, 18.12.2012, p. 134.

(³)            Poziţia Parlamentului European din 25 februarie 2014 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) şi Decizia Consiliului din 14 martie 2014.

__________

(6)        Programul de la Stockholm şi concluziile Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne în materie de confiscare şi recuperare a bunurilor, adoptate în iunie 2010, subliniază importanţa identificării, confiscării şi reutilizării mai eficiente a bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni.

(7)        Actualul cadru legislativ al Uniunii privind îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea bunurilor constă în Acţiunea comună 98/699/JAI (¹), Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului (²), Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului (³), Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului (⁴) şi Decizia-cadru 2006/783/JAI a Consiliului (⁵).

(8)        Rapoartele Comisiei privind punerea în aplicare a Deciziilor-cadru 2003/577/JAI, 2005/212/JAI şi 2006/783/JAI arată că regimurile existente de confiscare extinsă şi de recunoaştere reciprocă a ordinelor de îngheţare şi de confiscare nu se bucură de eficacitate deplină. Diferenţele existente în dreptul statelor membre reprezintă un obstacol pentru procedurile de confiscare.

(9)        Prezenta directivă vizează revizuirea şi extinderea dispoziţiilor Deciziilor-cadru 2001/500/JAI şi 2005/212/JAI. Aceste decizii-cadru ar trebui să fie parţial înlocuite pentru statele membre care nu au obligaţii în temeiul prezentei directive.

(10)      Statele membre au libertatea de a iniţia proceduri de confiscare legate de o cauză penală în faţa oricărei instanţe competente.

(11)      Este necesară clarificarea conceptului de produse provenite din săvârşirea de infracţiuni pentru a include produsele directe obţinute din activitatea infracţională şi toate beneficiile indirecte rezultate din aceasta, inclusiv reinvestirea sau transformarea produselor directe. Astfel, produsele pot include orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parţial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate. Produsele pot include şi venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracţiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse.

(12)      Prezenta directivă prevede o definiţie extinsă a bunurilor care pot face obiectul îngheţării şi confiscării. Definiţia respectivă include documente sau instrumente juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri. Astfel de documente sau instrumente ar putea include, de exemplu, instrumente financiare sau documente care pot da naştere unor drepturi de creanţă şi care se află, în mod normal, în posesia persoanei căreia i se aplică procedurile relevante. Prezenta directivă nu aduce atingere procedurilor naţionale existente pentru păstrarea docu­mentelor sau instrumentelor juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unui bun, întrucât acestea se aplică de către autorităţile naţionale sau organismele publice competente în conformitate cu legislaţia naţională.

(13)      Îngheţarea şi confiscarea în temeiul prezentei directive sunt concepte autonome, care nu ar trebui să împiedice statele membre să pună în aplicare prezenta directivă cu ajutorul instrumentelor care, în temeiul dreptului naţional, ar fi considerate drept sancţiuni sau alte tipuri de măsuri.

__________

(¹)            Acţiunea comună 98/699/JAI din 3 decembrie 1998 adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea sau sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi a produselor infracţiunii (JO L 333, 9.12.1998, p. 1).

(²)            Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).

(³)            Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de îngheţare a bunurilor sau a probelor (JO L 196, 2.8.2003, p. 45).

(⁴)            Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea (JO L 68, 15.3.2005, p. 49).

(⁵)            Decizia-cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce pentru hotă­rârile de confiscare (JO L 328, 24.11.2006, p. 59).

__________

(14)      La confiscarea instrumentelor şi a produselor infracţiunilor ca urmare a hotărârii definitive a unei instanţe şi confiscarea unor bunuri de valoare echivalentă acestor instrumente şi produse ar trebui să se aplice conceptul extins de infracţiune prevăzut în prezenta directivă. Decizia-cadru 2001/500/JAI a impus statelor membre să permită confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor ca urmare a pronunţării unei condamnări definitive şi să permită confiscarea unor bunuri a căror valoare corespunde acelor instrumente şi produse. Astfel de obligaţii ar trebui menţinute pentru infracţiunile care nu intră sub incidenţa prezentei directive, iar conceptul de ״produse” definit în prezenta directivă ar trebui interpretat în mod similar şi în ceea ce priveşte infracţiunile care nu intră sub incidenţa prezentei directive. Statele membre au libertatea de a defini confiscarea bunurilor de valoare echivalentă ca o măsură accesorie sau alternativă confiscării directe, după caz, în conformitate cu dreptul naţional.

(15)      Confiscarea instrumentelor şi a produselor infracţiunilor sau a bunurilor cu o valoare care corespunde respectivelor instrumente sau produse ar trebui să fie posibilă, sub rezerva pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracţiune. O astfel de hotărâre definitivă de condamnare poate fi pronunţată şi în cadrul unor proceduri in absentia. În cazul în care confiscarea nu este posibilă pe baza unei hotărâri definitive de condamnare, ar trebui ca, în anumite condiţii, să se poată totuşi confisca instrumentele şi produsele, cel puţin în cazurile de boală sau de sustragere a persoanei suspectate sau învinuite. Cu toate acestea, în cazurile de boală sau de sustragere, existenţa unor proceduri in absentia în statele membre ar fi suficientă pentru respectarea acestei obligaţii. În cazurile în care persoana suspectată sau învinuită s-a sustras, statele membre ar trebui să ia toate măsurile rezonabile şi pot cere ca persoana în cauză să fie citată sau să i se aducă la cunoştinţă procedurile de confiscare.

(16)      În sensul prezentei directive, termenul de boală ar trebui înţeles în sensul neputinţei persoanei suspectate sau învinuite de a lua parte la procedurile penale pentru o perioadă mai îndelungată şi, prin urmare, aceste proceduri nu pot continua în condiţii normale. Persoanelor suspectate sau învinuite li se poate solicita să prezinte dovezi privind boala, de exemplu un certificat medical, de care instanţa să poată să nu ţină seama dacă îl consideră nesatisfăcător. Nu ar trebui să se aducă atingere dreptului persoanei în cauză de a fi reprezentată în cadrul procedurilor de către un avocat.

(17)      La punerea în aplicare a prezentei directive în ceea ce priveşte confiscarea bunurilor a căror valoare corespunde instrumentelor, dispoziţiile relevante ar putea fi aplicabile dacă, având în vedere circumstanţele speţei, o astfel de măsură este proporţională, ţinându-se seama în special de valoare instrumentelor în chestiune. Statele membre pot avea de asemenea în vedere dacă şi în ce măsură persoana condamnată este răspunzătoare pentru faptul că confiscarea instrumentelor a devenit imposibilă.

(18)      La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre pot prevedea că, în circumstanţe excepţionale, nu ar trebui dispusă confiscarea, în măsura în care, în conformitate cu dreptul naţional, acest lucru ar reprezenta o dificultate inutilă pentru persoana afectată, pe baza circumstanţelor respectivului caz individual, care ar trebui să fie hotărâtoare. Statele membre ar trebui să utilizeze în mod foarte restrictiv această posibilitate şi să permită neaplicarea confiscării numai în cazurile în care aceasta ar pune persoana în cauză într-o situaţie care ar priva-o de mijloacele sale de subzistenţă.

(19)      Grupările infracţionale sunt implicate într-o gamă largă de activităţi infracţionale. Pentru a combate în mod eficace activităţile de criminalitate organizată, ar putea exista situaţii în care să fie oportun ca o condamnare penală să fie urmată de confiscarea nu numai a bunurilor care au legătură cu o infracţiune specifică, ci şi a altor bunuri considerate de instanţă drept produse provenite din săvârşirea altor infracţiuni. Această abordare corespunde noţiunii de confiscare extinsă. Decizia-cadru 2005/212/JAI prevede că statele membre pot alege între trei seturi de cerinţe minime pentru aplicarea confiscării extinse. Ca urmare, în procesul de transpunere a respectivei decizii-cadru, statele membre au ales diverse opţiuni care au condus la diferenţe conceptuale în ceea ce priveşte confiscarea extinsă în cadrul jurisdicţiilor naţionale. Tocmai aceste diferenţe de interpretare afectează cooperarea transfrontalieră în cazurile de confiscare. Prin urmare, este necesară o armonizare suplimentară a dispoziţiilor privind confiscarea extinsă prin instituirea unui standard minim unic.

(20)      Atunci când stabilesc dacă o infracţiune este susceptibilă să genereze beneficii economice, statele membre pot lua în considerare modul de operare, de exemplu dacă una dintre condiţiile infracţiunii este să fi fost săvârşită în condiţii de criminalitate organizată sau cu intenţia de a genera profituri periodice din infracţiuni. Totuşi, în general, aceasta nu ar trebui să aducă atingere posibilităţii de a recurge la procedura privind confiscarea extinsă.

(21)      Confiscarea extinsă ar trebui să fie posibilă în cazul în care o instanţă consideră că bunurile în cauză sunt rezultatul unor activităţi infracţionale. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se constate că bunurile în cauză sunt rezultatul unor activităţi infracţionale. Statele membre pot prevedea, de exemplu, că este suficient ca instanţa să evalueze pe baza probabilităţilor sau să poată prezuma în mod rezonabil că este semnificativ mai probabil ca bunurile în chestiune să fi fost obţinute în urma unor activităţi infracţionale decât din alte activităţi. În acest context, instanţa trebuie să analizeze circumstanţele specifice ale cauzei, inclusiv faptele şi probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea extinsă. Faptul că valoarea bunurilor unei persoane este disproporţionată faţă de venitul legal al acesteia s-ar putea înscrie între acele fapte care conduc instanţa la concluzia că bunurile provin din activităţi infracţionale. Statele membre ar putea, de asemenea, să stabilească o cerinţă pentru o anumită perioadă de timp în care bunurile ar putea fi considerate a fi provenit din activităţi infracţionale.

(22)      Prezenta directivă stabileşte norme minime. Aceasta nu împiedică statele membre de la a prevedea atribuţii mai extinse în dreptul lor naţional, inclusiv, de exemplu, în privinţa normelor acestora referitoare la probe.

(23)      Prezenta directivă se aplică infracţiunilor care intră sub incidenţa instrumentelor enumerate în aceasta. În cadrul domeniului de aplicare al respectivelor instrumente, statele membre ar trebui să aplice confiscarea extinsă cel puţin în cazul anumitor infracţiuni grave, astfel cum sunt definite în prezenta directivă.

(24)      Practica prin care o persoană suspectată sau învinuită transferă bunuri unei părţi terţe în cunoştinţă de cauză, în vederea evitării confiscării, este comună şi din ce în ce mai răspândită. Cadrul legislativ actual al Uniunii nu conţine norme obligatorii privind confiscarea bunurilor transferate către părţi terţe. Prin urmare, necesitatea de a permite confiscarea bunurilor transferate către terţi sau achiziţionate de aceştia este din ce în ce mai pregnantă. Achiziţionarea de către un terţ se referă la situaţii în care, de exemplu, bunurile au fost dobândite, în mod direct sau indirect, de exemplu printr-un intermediar, de către terţ de la o persoană suspectată sau învinuită, inclusiv atunci când infracţiunea a fost săvârşită în numele sau în beneficiul acestuia, atunci când persoana învinuită nu are bunuri care să poată fi confiscate. O astfel de confiscare ar trebui să fie posibilă cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor. Normele privind confiscarea aplicată terţilor ar trebui să privească atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. În orice caz, nu ar trebui să se aducă atingere drepturilor terţilor de bună credinţă.

(25)      Statele membre au libertatea de a defini confiscarea aplicată terţilor ca o măsură accesorie sau alternativă confiscării directe, după caz, în conformitate cu legislaţia naţională.

(26)      Confiscarea conduce la deposedarea definitivă de bunuri. Totuşi, conservarea bunurilor poate fi o condiţie preli­minară pentru confiscare şi prezintă importanţă pentru executarea unei hotărâri de confiscare. Bunurile sunt conservate prin intermediul îngheţării. Pentru a împiedica dispariţia bunurilor înainte de emiterea unui ordin de îngheţare, autorităţile competente din statele membre ar trebui să aibă dreptul de a lua măsuri imediate pentru asigurarea disponibilităţii acelor bunuri.

(27)      Întrucât bunurile sunt deseori conservate în scopul confiscării, îngheţarea şi confiscarea sunt strâns legate. În anumite sisteme juridice, îngheţarea în scopul confiscării este considerată a fi o măsură procedurală separată cu caracter provizoriu, care poate fi urmată de o hotărâre de confiscare. Fără a aduce atingere diferitelor sisteme juridice şi Deciziei-cadru 2003/577/JAI, prezenta directivă ar trebui să armonizeze unele aspecte ale sistemelor naţionale de îngheţare în scopul confiscării.

(28)      Măsurile de îngheţare nu aduc atingere posibilităţii ca un anumit bun să fie considerat probă pe parcursul procedurilor, cu condiţia ca în final bunul respectiv să fie pus la dispoziţie în vederea executării efective a hotărârii de confiscare.

(29)      În contextul procedurilor penale, bunurile pot fi îngheţate şi în vederea unei posibile restituiri ulterioare sau pentru a garanta compensarea prejudiciilor cauzate de o infracţiune.

(30)      Adesea, persoanele suspectate sau învinuite ascund bunurile pe întreaga durată a procedurilor penale. Astfel, hotărârile de confiscare nu pot fi executate, persoanele care fac obiectul hotărârilor de confiscare urmând să beneficieze de bunurile lor după executarea pedepsei. Prin urmare, este necesar să se poată determina dimensiunea exactă a patrimoniului care urmează să facă obiectul măsurii de confiscare, chiar şi după pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitive pentru comiterea unei infracţiuni, pentru a permite executarea deplină a hotărârilor de confiscare atunci când, iniţial, nu au fost identificate bunuri sau au fost descoperite bunuri insuficiente şi hotărârea de confiscare rămâne neexecutată.

(31)      Având în vedere limitarea dreptului de proprietate prin ordinele de îngheţare, astfel de măsuri provizorii nu ar trebui menţinute mai mult decât este necesar pentru a asigura disponibilitatea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare. Aceasta ar putea necesita un control al instanţei pentru a se asigura că scopul măsurilor de a împiedica dispariţia bunurilor rămâne valabil.

(32)      Bunurile îngheţate în vederea unei posibile confiscări ulterioare ar trebui gestionate în mod corespunzător, pentru a nu-şi pierde valoarea economică. Statele membre ar trebui să ia măsurile necesare, inclusiv posibilitatea de a vinde sau transfera bunurile pentru a reduce aceste pierderi. Statele membre ar trebui să ia măsurile adecvate, cum ar fi, de exemplu, instituirea unor birouri naţionale centralizate de gestionare a bunurilor sau instituirea unor birouri specializate sau mecanisme echivalente, pentru a gestiona în mod eficace bunurile îngheţate înainte de confiscare şi pentru a conserva valoarea acestora, în aşteptarea unei hotărâri a instanţei.

(33)      Prezenta directivă afectează în substanţa lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar şi ale terţilor care nu fac obiectul urmăririi penale. Prin urmare, este necesar să se prevadă garanţii şi căi de atac specifice pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale ale acestora în punerea în aplicare a prezentei directive. Aceasta include dreptul de a fi audiat pentru terţii care pretind că sunt proprietarii bunurilor în cauză sau care pretind că ar avea alte drepturi patrimoniale (״drepturi reale”, ius in re), precum dreptul de uzufruct. Ordinul de îngheţare a bunurilor ar trebui comunicat persoanei afectate cât de curând posibil după executarea acestuia. Cu toate acestea, autorităţile competente ar putea amâna comunicarea ordinului respectiv către persoana afectată din motive legate de buna desfăşurare a anchetei.

(34)      Scopul comunicării ordinului de îngheţare a bunurilor este, între altele, de a permite persoanei afectate să conteste ordinul. Prin urmare, o astfel de comunicare ar trebui să indice, cel puţin pe scurt, motivul sau motivele ordinului în cauză, o astfel de indicaţie putând fi foarte succintă.

(35)      Statele membre ar trebui să aibă în vedere adoptarea unor măsuri care să permită ca bunurile confiscate să fie utilizate în interes public sau pentru obiective de natură socială. Astfel de măsuri ar putea să cuprindă între altele alocarea respectivelor bunuri pentru proiecte de asigurare a aplicării legii şi de prevenire a infracţiunilor, precum şi pentru alte proiecte de interes public şi utilitate socială. Obligaţia de a avea în vedere adoptarea unor astfel de măsuri presupune o obligaţie procedurală pentru statele membre, precum efectuarea unei analize juridice sau discutarea avantajelor şi dezavantajelor introducerii respectivelor măsuri. Atunci când gestionează bunuri îngheţate şi adoptă măsuri cu privire la utilizarea bunurilor confiscate, statele membre ar trebui să acţioneze în mod adecvat pentru a preveni infiltrarea infracţională sau ilegală.

(36)      Sursele de date fiabile privind îngheţarea şi confiscarea produselor provenite din săvârşirea de infracţiuni sunt limitate. Pentru a permite o evaluare a prezentei directive, este necesară colectarea unui set minim de date statistice adecvate cu privire la îngheţarea şi confiscarea bunurilor, depistarea bunurilor, procedurile judiciare şi activităţile de înstrăinare a acestora.

(37)      Statele membre ar trebui să depună eforturi în vederea colectării de date pentru anumite statistici la nivel central, pentru a le trimite Comisiei. Aceasta presupune ca statele membre să depună eforturi rezonabile de a colecta datele respective. Acest lucru nu înseamnă, totuşi, că statele membre au obligaţia de a colecta respectivele date în cazul în care există o sarcină administrativă disproporţionată sau când există costuri ridicate pentru statul membru în cauză.

(38)      Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale şi principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (״carta”) şi de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului (״CEDO”), astfel cum au fost interpretate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prezenta directivă ar trebui să fie pusă în aplicare în conformitate cu acele drepturi şi principii. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere legislaţiei naţionale în ceea ce priveşte asistenţa juridică şi nu creează niciun fel de obligaţii sistemelor de asistenţă juridică din statele membre, care ar trebui să se aplice în conformitate cu carta şi cu CEDO.

(39)      Ar trebui instituite garanţii specifice, astfel încât să se asigure, ca regulă generală, că hotărârile de confiscare se motivează, cu excepţia cazului în care în procedurile penale simplificate, în cazurile de o gravitate redusă, persoana afectată a renunţat la dreptul său la o motivare.

(40)      Prezenta directivă ar trebui pusă în aplicare luându-se în considerare dispoziţiile Directivelor 2010/64/UE (¹), 2012/13/UE (²) şi 2013/48/UE (³) ale Parlamentului European şi ale Consiliului referitoare la drepturile procedurale din cadrul procedurilor penale.

(41)      Deoarece obiectivul prezentei directive, şi anume facilitarea îngheţării şi confiscării bunurilor în materie penală, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum este definit la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este definit la articolul menţionat, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului menţionat.

(42)      În conformitate cu articolul 3 şi articolul 4a alineatul (1) din Protocolul (nr. 21) privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei cu privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, anexat la TUE şi la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), Irlanda şi-a notificat dorinţa de a lua parte la adoptarea şi la aplicarea prezentei directive. În conformitate cu respectivul protocol, prezenta directivă ar trebui să se aplice Irlandei doar în ceea ce priveşte infracţiunile reglementate de instrumentele în temeiul cărora are obligaţii.

(43)      În conformitate cu articolele 1 şi 2 şi articolul 4a alineatul (1) din Protocolul (nr. 21) privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei cu privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, anexat la TUE şi la TFUE, şi fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul respectiv, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are obligaţii în temeiul acesteia şi nu face obiectul aplicării sale. Sub rezerva participării sale în conformitate cu articolul 4 din respectivul protocol, prezenta directivă ar trebui să se aplice Regatului Unit doar în ceea ce priveşte infracţiunile reglementate de instrumentele în temeiul cărora are obligaţii.

(44)      În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul (nr. 22) privind poziţia Danemarcei, anexat la TUE şi la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are obligaţii în temeiul acesteia şi nu face obiectul aplicării sale,

___________

(¹)            Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale (JO L 280, 26.10.2010, p. 1).

(²)            Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO L 142, 1.6.2012, p. 1).

(³)            Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate (JO L 294, 6.11.2013, p. 1).

___________

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Obiect

(1) Prezenta directivă instituie norme minime privind îngheţarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare şi privind confiscarea bunurilor în materie penală.

(2) Prezenta directivă nu aduce atingere procedurilor pe care statele membre le-ar putea utiliza pentru a confisca bunurile în cauză.

Articolul 2

Definiţii

În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:

1.     ״produse” înseamnă orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni; acesta poate consta în orice tip de bun şi include orice reinvestire sau transformare ulterioară a produselor directe, precum şi orice beneficii de valoare;

2.     ״bunuri” înseamnă bunuri de orice fel, corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum şi actele sau instru­mentele juridice care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestor bunuri;

3.     ״instrumente” înseamnă orice obiect utilizat sau destinat a fi utilizat, în orice mod, total sau parţial, la comiterea uneia sau mai multor infracţiuni;

4.     ״confiscare” înseamnă o deposedare definitivă de bunuri dispusă de o instanţă în legătură cu o infracţiune;

5.     ״îngheţare” înseamnă interzicerea temporară a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor sau asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra bunurilor;

6.     ״infracţiune” înseamnă o infracţiune vizată de oricare dintre instrumentele enumerate la articolul 3.

Articolul 3

Domeniu de aplicare

Prezenta directivă se aplică infracţiunilor vizate de:

(a)   Convenţia elaborată pe baza articolului K.3 alineatul (2) litera (c) din Tratatul privind Uniunea Europeană privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari ai Comunităţilor Europene sau funcţionari ai statelor membre ale Uniunii Europene (¹) (״Convenţia privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari”);

(b)   Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni penale şi de altă natură, a protecţiei împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro (²);

(c)   Decizia-cadru 2001/413/JAI a Consiliului din 28 mai 2001 de combatere a fraudei şi a falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul (³);

__________

(¹)            JO C 195, 25.6.1997, p. 1.

(²)            JO L 140, 14.6.2000, p. 1.

(³)            JO L 149, 2.6.2001, p. 1.

__________

(d)   Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii (');

(e)   Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului (²);

(f)    Decizia-cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupţiei în sectorul privat (³);

(g)   Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispoziţiilor minime privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri (⁴);

(h)   Decizia-cadru 2008/841/JAI a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate (⁵);

(i)    Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea victimelor acestuia, precum şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/629/JAI a Consiliului (⁶);

(j) Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului (⁷);

(k) Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile împotriva sistemelor informatice şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2005/222/JAI a Consiliului (⁸),

precum şi de alte instrumente juridice, dacă respectivele instrumente prevăd în mod specific faptul că prezenta directivă se aplică infracţiunilor armonizate în cadrul acestora.

Articolul 4

Confiscarea

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a instrumentelor şi a produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau produse, cu condiţia să existe o condamnare definitivă pentru o infracţiune, care poate rezulta şi în urma unor proceduri in absentia.

(2) În cazul în care confiscarea în temeiul alineatului (1) nu este posibilă, cel puţin atunci când o astfel de imposi­bilitate este rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor şi a instrumentelor în cazurile în care au fost iniţiate proceduri penale cu privire la o infracţiune care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana suspectată sau învinuită ar fi putut să compară în faţa instanţei.

Articolul 5

Confiscarea extinsă

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale.

__________

(¹)            JO L182, 5.7.2001, p. 1.

(²)            JO L164, 22.6.2002, p. 3.

(³)            JO L192, 31.7.2003, p. 54.

(⁴)            JO L335, 11.11.2004, p. 8.

(⁵)            JO L300, 11.11.2008, p. 42.

(⁶)            JO L101, 15.4.2011, p. 1.

(⁷)            JO L335, 17.12.2011, p. 1.

(⁸)            JO L218, 14.8.2013, p. 8.

__________

(2) În sensul alineatului (1) din prezentul articol, noţiunea de ״infracţiune” include cel puţin următoarele:

(a)   corupţia activă şi pasivă din sectorul privat, astfel cum se prevede la articolul 2 din Decizia-cadru 2003/568/JAI, precum şi corupţia activă şi pasivă care implică funcţionari ai instituţiilor Uniunii sau ai statelor membre, prevăzută la articolele 2 şi 3 din Convenţia privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari;

(b)   infracţiunile legate de participarea la o organizaţie criminală, astfel cum se prevede la articolul 2 din Decizia-cadru 2008/841/JAI, cel puţin în cazurile în care infracţiunea a generat beneficii economice;

(c)   incitarea sau recrutarea unui copil în scopul participării la spectacole pornografice sau obţinerea de foloase sau exploatarea unui copil în orice alt fel în acest scop, în cazul în care copilul a depăşit vârsta consimţământului sexual, astfel cum se prevede la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2011/93/UE; distribuirea, diseminarea sau transmiterea de pornografie infantilă, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatul (4) din directiva respectivă; oferirea, furnizarea sau punerea la dispoziţie de pornografie infantilă, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatul (5) din directiva respectivă; producerea de pornografie infantilă, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatul (6) din directiva respectivă;

(d)   afectarea ilegală a integrităţii sistemului şi afectarea ilegală a integrităţii datelor, astfel cum se prevede la articolele 4 şi 5 din Directiva 2013/40/UE, în cazul în care au fost afectate un număr semnificativ de sisteme informatice prin utilizarea unui instrument, menţionat la articolul 7 din directiva respectivă, conceput sau adaptat în principal pentru scopul respectiv; importul, distribuirea sau punerea la dispoziţie în alt mod, cu intenţie, a instrumentelor utilizate pentru săvârşirea de infracţiuni, cel puţin atunci când nu reprezintă cazuri minore, astfel cum se prevede la articolul 7 din directiva respectivă;

(e)  infracţiune pasibilă de o pedeapsă maximă privativă de libertate de cel puţin patru ani, în conformitate cu instrumentul relevant prevăzut la articolul 3 sau, în cazul în care respectivul instrument nu conţine un prag pentru pedeapsă, în conformitate cu legislaţia naţională relevantă.

Articolul 6

Confiscarea aplicată terţilor

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată sau învinuită către terţi sau care au fost dobândite de terţi de la o persoană suspectată sau învinuită, cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie faptul că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul sau dobândirea a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor.

(2) Alineatul (1) se interpretează astfel încât să nu aducă atingere drepturilor terţilor de bună credinţă.

Articolul 7

Îngheţarea

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite îngheţarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare. Respectivele măsuri, care sunt dispuse de o autoritate competentă, includ acţiuni urgente care urmează să fie adoptate atunci când este necesar în scopul de a conserva bunurile.

(2) Bunurile aflate în posesia unei părţi terţe, astfel cum se menţionează la articolul 6, pot face obiectul unor măsuri de îngheţare în scopul unei posibile confiscări ulterioare.

Articolul 8

Garanţii

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace şi la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.

(2) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că ordinul de îngheţare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai curând posibil după executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel puţin succint, motivul sau motivele hotărârii în cauză. Atunci când este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autorităţile competente pot amâna comunicarea ordinului de îngheţare a bunurilor către persoana afectată.

(3) Ordinul de îngheţare a bunurilor rămâne în vigoare numai atât timp cât este necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare.

(4) Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt afectate de a ataca ordinul de îngheţare în faţa unei instanţe, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislaţia naţională. Astfel de proceduri pot prevedea faptul că, atunci când ordinul iniţial de îngheţare a fost adoptat de o altă autoritate competentă decât cea judiciară, un astfel de ordin trebuie înaintat mai întâi spre confirmare sau examinare unei autorităţi judiciare, înainte de a putea fi atacat în faţa unei instanţe.

(5) Bunurile îngheţate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat. Condiţiile sau normele procedurale în temeiul cărora se returnează bunurile respective se stabilesc în legislaţia naţională.

(6) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată şi că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în faţa unei instanţe.

(7) Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE şi 2013/48/UE, persoanele ale căror bunuri sunt afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a procedurii de confiscare legate de determinarea produselor şi a instrumentelor, pentru a-şi putea exercita drepturile. Persoanele în cauză sunt informate că au acest drept.

(8) În cadrul procedurilor menţionate la articolul 5, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanţele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt şi probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activităţi infracţionale.

(9) Terţii au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile menţionate la articolul 6.

(10) În cazul în care, ca urmare a unei infracţiuni, victimele formulează pretenţii împotriva persoanei care face obiectul măsurii de confiscare prevăzute în temeiul prezentei directive, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că măsura de confiscare nu împiedică victimele să obţină despăgubiri în baza pretenţiilor formulate.

Articolul 9

Confiscarea şi executarea efective

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite identificarea şi urmărirea bunurilor care urmează să fie îngheţate şi confiscate chiar şi după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau ca urmare a procedurilor efectuate în aplicarea articolului 4 alineatul (2) şi pentru a asigura executarea efectivă a unei hotărâri de confiscare, în cazul în care a fost deja pronunţată o astfel de hotărâre.

Articolul 10

Gestionarea bunurilor îngheţate şi confiscate

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare, de exemplu prin instituirea unor birouri centralizate, a unor birouri specializate sau a unor mecanisme echivalente, pentru a asigura gestionarea adecvată a bunurilor îngheţate în vederea unei posibile confiscări ulterioare.

(2) Statele membre se asigură că măsurile menţionate la alineatul (1) includ posibilitatea vânzării sau a transferului bunurilor, dacă acest lucru este necesar.

(3) Statele membre au în vedere adoptarea unor măsuri care să permită ca bunurile confiscate să fie utilizate în interes public sau pentru obiective de natură socială.

Articolul 11

Statisticile

(1) Statele membre culeg periodic date de la autorităţile relevante şi realizează statistici cuprinzătoare. Datele statistice culese sunt transmise anual Comisiei şi cuprind:

(a)   numărul ordinelor de îngheţare executate;

(b)   numărul hotărârilor de confiscare executate;

(c)   valoarea estimată a bunurilor îngheţate, cel puţin a bunurilor îngheţate în vederea unei posibile confiscări ulterioare la momentul îngheţării;

(d)   valoarea estimată a bunurilor recuperate la momentul confiscării.

(2) Statele membre trimit de asemenea anual Comisiei următoarele statistici, în cazul în care acestea sunt disponibile la nivel central în statul membru în cauză:

(a)   numărul de solicitări de executare a unor ordine de îngheţare în alt stat membru;

(b)   numărul de solicitări de executare a unor hotărâri de confiscare în alt stat membru;

(c)   valoarea sau valoarea estimată a bunurilor recuperate ca urmare a executării în alt stat membru.

(3) Statele membre depun toate eforturile pentru a culege la nivel central datele menţionate la alineatul (2).

Articolul 12

Transpunere

(1) Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 4 octombrie 2015. Statele membre comunică de îndată Comisiei textele acestor acte.

(2) Atunci când statele membre adoptă actele, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(3) Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziţii din legislaţia naţională pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 13

Raportare

Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului, până la 4 octombrie 2018, un raport de evaluare a impactului legislaţiei naţionale existente în domeniul confiscării şi recuperării bunurilor, însoţit, dacă este necesar, de propuneri adecvate.

În cadrul raportului respectiv, Comisia evaluează de asemenea dacă este necesară revizuirea listei de infracţiuni prevăzute la articolul 5 alineatul (2).

Articolul 14

Înlocuirea Acţiunii comune 98/699/JAI şi a anumitor dispoziţii ale Deciziilor-cadru 2001/500/JAI şi 2005/212/JAI

(1) Acţiunea comună 98/699/JAI, articolul 1 litera (a) şi articolele 3 şi 4 din Decizia-cadru 2001/500/JAI, precum şi articolul 1 primele patru liniuţe şi articolul 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI sunt înlocuite cu prezenta directivă pentru statele membre care au obligaţii în temeiul prezentei directive, fără a aduce atingere obligaţiilor statelor membre respective cu privire la termenele de transpunere a deciziilor-cadru respective în legislaţia naţională.

(2) Pentru statele membre care au obligaţii în temeiul prezentei directive, trimiterile la Acţiunea comună 98/699/JAI şi la dispoziţiile Deciziilor-cadru 2001/500/JAI şi 2005/212/JAI menţionate la alineatul (1) se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă.

Articolul 15

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 16

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu tratatele.

Adoptată la Bruxelles, 3 aprilie 2014.

Pentru Parlamentul European                             Pentru Consiliu

Preşedintele                                                     Preşedintele

M. SCHULZ                                                      D. KOURKOULAS

__________________________