PRIMA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI

din 21 decembrie 1988

de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile

(89/104/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂŢILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, în special art. 100 A,

având în vedere propunerea Comisiei (¹),

în cooperare cu Parlamentul European (²),

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social (³),

întrucât legislaţiile care se aplică în prezent mărcilor în statele membre conţin dezacorduri care poate îngreuna atât libera circulaţie a produselor, cât şi libera prestare de servicii şi poate denatura condiţiile de concurenţă pe piaţa comună; întrucât se impune, în vederea stabilirii şi funcţionării pieţei interne, apropierea legislaţiilor statelor membre;

întrucât este important să nu se ignore soluţiile şi avantajele pe care sistemul mărcii comunitare îl poate oferi întreprinderilor doritoare de a dobândi mărci noi;

întrucât în prezent nu se impune o apropiere totală a legislaţiilor statelor membre în domeniul mărcilor şi întrucât ajunge să se limiteze apropierea la dispoziţiile naţionale ca re au incidenţa cea mai directă asupra funcţionării pieţei interne;

întrucât prezenta directivă nu privează statele membre de dreptul de a continua să protejeze mărcile dobândite prin folosire şi reglementează numai raporturile lor cu mărcile dobândite prin înregistrare;

întrucât statele membre păstrează de asemenea libertatea de a stabili dispoziţiile de procedură privind înregistrarea, decăderea din drept sau nulitatea mărcilor dobândite prin înregistrare; întrucât este de competenţa lor, de exemplu, să stabilească forma procedurilor de înregistrare şi de nulitate, să decidă dacă drepturile anterioare trebuie invocate în procedura de înregistrare sau în aceea de nulitate sau în ambele ori, mai mult, în cazul în care drepturile anterioare pot fi invocate în procedura de înregistrare, să prevadă o procedură de opoziţie sau o examinare din oficiu sau ambele; întrucât statele membre păstrează facultatea de a stabili efectele decăderii din drept sau a nulităţii mărcilor;

întrucât prezenta directivă nu exclude aplicarea, în privinţa mărcilor, a dispoziţiilor legislative ale statelor membre, altele decât dreptul mărcilor, cum ar fi dispoziţiile cu privire la concurenţa neloială, la răspundere civilă sau la protecţia consumatorilor;

întrucât atingerea obiectivelor urmărite de această apropiere presupune că achiziţia şi păstrarea dreptului la marca înregistrată să fie în principiu reglementate, în toate statele membre de aceleaşi norme; întrucât în acest scop, este necesar să se stabilească o listă exemplificativă de semne care pot constitui o marcă, dacă sunt potrivite să distingă produsele sau serviciile unei societăţi comerciale de cele ale altor societăţi comerciale; întrucât motivele de refuz sau de nulitate privind marca în sine, de exemplu, absenţa caracterului distinctiv sau privind conflictele marcă şi drepturile anterioare, trebuie să fie enumerate exhaustiv, chiar dacă unele dintre aceste motive sunt enumerate cu titlu facultativ pentru statele membre care vor putea deci să menţină sau să introducă în legislaţia lor motivele în cauză; întrucât statele membre pot să menţină sau să introducă în legislaţia lor motivele de refuz sau de nulitate privind condiţiile de achiziţie sau de păstrare a dreptului la marcă pentru care nu există dispoziţii de apropiere şi care se referă, de exemplu, la calitatea de titular al mărcii, la reînnoirea mărcii, la regimul taxelor sau la nerespectarea regulilor de procedură;

întrucât, pentru a reduce numărul total al mărcilor înregistrate şi protejate în Comunitate şi, prin urmare, numărul conflictelor care apar între ele, este important să se ceară ca mărcile înregistrate să fie efectiv utilizate, sub ameninţarea decăderii din drept; întrucât se impune prevederea că nulitatea unei mărci nu poate să fie pronunţată din cauza existenţei unei mărci anterioare neutilizate, lăsând în acelaşi timp statelor membre posibilitatea de a aplica acelaşi principiu în ceea ce priveşte înregistrarea unei mărci sau de a prevedea că o marcă nu poate fi invocată cu titlu de valabilitate într-o procedură de plagiat dacă s-a stabilit, ca urmare a unei excepţii, că titularul mărcii ar putea să fie decăzut din drepturile sale; întrucât, în toate aceste cazuri, este de datoria statelor membre să stabilească regulile de procedură aplicabile;

întrucât este fundamental, pentru a facilita libera circulaţie a produselor şi prestarea liberă de servicii, de a face în aşa fel încât mărcile înregistrate să se bucure de aici înainte de aceeaşi protecţie în legislaţia tuturor statelor membre; întrucât, totuşi, acest lucru nu privează statele membre de dreptul de a acorda o protecţie mai mare mărcilor care au obţinut un renume;

întrucât protecţia conferită de marca înregistrată, al cărei scop este tocmai acela de a garanta funcţia de origine a mărcii, este absolută în cazul de identitate între marcă şi semn şi între produse sau servicii; întrucât protecţia funcţionează, de asemenea, în caz de similitudine între marcă şi semn şi produse sau servicii; întrucât este indispensabil să se interpreteze noţiunea de similitudine în raport cu riscul de confuzie; întrucât riscul de confuzie, a cărui apreciere depinde de numeroşi factori şi, în primul rând, de cunoaşterea mărcii pe piaţă, de asocierea care poate fi făcută cu semnul utilizat sau înregistrat, de gradul de similitudine între marcă şi semn, şi între produsele şi serviciile desemnate, constituie condiţia specifică a protecţiei; întrucât mijloacele prin care riscul de confuzie poate fi constatat şi, în special, sarcina probei, depind de normele naţionale de procedură cărora prezenta directivă nu le aduce atingere;

întrucât este necesar, din motive de securitate juridică şi fără a aduce atingere într-un mod inechitabil intereselor titularului unei mărci anterioare, să se prevadă ca acesta din urmă să nu mai poată cere anularea sau să se opună folosirii unei mărci ulteriore celei care îi aparţine şi a cărei folosinţă a tolerat-o cu bună ştiinţă un timp îndelungat, cu excepţia cazului în care marca ulterioară a fost cerută cu rea-voinţă;

întrucât toate statele membre ale Comunităţii sunt asociate prin Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale; întrucât se impune armonizarea completă a dispoziţiilor prezentei directive cu cele ale Convenţiei de la Paris; întrucât obligaţiile statelor membre care decurg din această convenţie nu sunt afectate de prezenta directivă; întrucât, dacă este cazul se aplică art. 234 alin. (2) din Tratat,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

___________

(¹)            JO C 351, 31.12.1980, p. 1 şi JO C 351, 31.12.1985, p. 4.

(²)            JO C 307, 14.11.1983, p. 66 şi JO C 309, 05.12.1988.

(³)            JO C 310, 30.11.1981, p. 22.

----------------

Articolul 1

Domeniul de aplicare

Prezenta directivă se aplică mărcilor de produse şi de servicii individuale, colective, de garantare sau de certificare, care au făcut obiectul unei înregistrări sau al unei solicitări de înregistrare într-un stat membru sau pe lângă Oficiul Mărcilor din Benelux sau care au făcut obiectul unei înregistrări internaţionale având efecte într-un stat membru.

Articolul 2

Semne care pot să constituie o marcă

Pot constitui mărci toate semnele apte de o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiţia ca astfel de semne să fie capabile să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

Articolul 3

Motivele de refuz sau de nulitate

(1) Sunt refuzate înregistrării sau pot să fie declarate nule, dacă sunt înregistrate:

(a)  semnele care nu pot constitui o marcă;

(b)  mărcile fără caracter distinctiv;

(c)  mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii putând servi, în comerţ, pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică sau data fabricaţiei produsului sau a prestării de servicii sau alte caracteristici ale acestora;

(d)  mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii devenite uzuale în limbajul curent sau în obiceiurile bona fide şi constante ale comerţului;

(e)  semnele constituite exclusiv:

¾      din forma impusă de chiar natura produsului,

¾      din forma produsului necesar obţinerii unui rezultat tehnic,

¾      din forma care dă valoare substanţială produsului;

(f)   mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;

(g)  mărcile de natură să înşele publicul, de exemplu cu privire la natura, calitatea sau provenienţa geografică a produsului sau serviciului;

(h)  mărcile care, în lipsa autorizaţiei autorităţilor competente, trebuie refuzate sau invalidate în temeiul art. 6b din Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale, denumită în continuare "Convenţia de la Paris".

(2) Fiecare stat membru poate stipula ca unei mărci să îi fie refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, să poată fi declarată nulă când şi în măsura în care:

(a)  utilizarea acestei mărci poate fi interzisă în temeiul unei alte legislaţii decât cea în domeniul de drept al mărcilor din statul membru în cauză sau din Comunitate;

(b)  marca conţine un semn de o înaltă valoare simbolică şi, în special, un simbol religios;

(c)  marca conţine insigne, embleme şi ecusoane, altele decât cele menţionate în art. 6b din Convenţia de la Paris şi care prezintă un interes public, doar dacă înregistrarea lor nu a fost autorizată în conformitate cu legislaţia statului membru de către autoritatea competentă;

(d)  cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-voinţă de către solicitant.

(3) Unei mărci nu i se refuză înregistrarea sau, dacă este înregistrată, nu poate fi declarată nulă în conformitate cu alin. (1) lit. (b), (c) sau (d) dacă, înainte de data cererii de înregistrare şi după utilizarea ei, aceasta a dobândit un caracter distinctiv. În plus, statele membre pot prevedea ca prezenta dispoziţie să se aplice şi atunci când caracterul distinctiv a fost dobândit după cererea de înregistrare sau după înregistrare.

(4) Un stat membru poate prevedea ca, prin derogare de la alin. (1), (2) şi (3), motivele de refuz sau de nulitate care erau aplicabile în acest stat membru înainte de data la care dispoziţiile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive intră în vigoare, să se aplice mărcilor pentru care cererea a fost depusă înainte de această dată.

Articolul 4

Motive suplimentare de refuz sau de nulitate privind conflictele cu drepturi anterioare

(1) Unei mărci îi este refuzată înregistrarea sau poate fi declarată nulă dacă este înregistrată:

(a)  atunci când este identică cu o marcă anterioară şi când produsele sau serviciile pentru care marca a fost cerută sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;

(b)  atunci când, din cauza identităţii sau similitudinii sale cu marca anterioară şi din cauza identităţii sau a similitudinii produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, există, în mintea publicului, un risc de confuzie care conţine riscul de asociere cu marca anterioară.

(2) În sensul alin. (1) "mărci anterioare" reprezintă:

(a)  mărcile a căror dată de depunere este anterioară celei a cererii de marcă, ţinând seama, dacă este cazul, de dreptul de prioritate invocat pentru susţinerea acestor mărci şi care aparţin categoriilor următoare:

(i)   mărcile comunitare;

(ii)  mărcile înregistrate în statul membru sau, în ceea ce priveşte Belgia, Luxemburgul şi Olanda, la Oficiul Mărcilor din Benelux;

(iii) mărcile care au făcut obiectul unei înregistrări internaţionale având efect în statul membru;

(b)  mărcile comunitare care îşi revendică în mod valabil vechimea, în conformitate cu regulamentul privind marca comunitară, în raport cu o marcă menţionată la lit. (a) pct. (ii) şi (iii), chiar dacă această ultimă marcă a făcut obiectul unei renunţări sau a expirat;

(c)  cererile de mărci prevăzute la lit. (a) şi (b), sub rezerva înregistrării lor;

(d)  mărcile care, la data depunerii cererii de marcă sau, dacă este cazul, la data priorităţii invocate în sprijinul cererii de marcă, sunt "foarte cunoscute" în statul membru în sensul art. 6a din Convenţia de la Paris.

(3) Unei mărci îi este de asemenea refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, poate fi declarată nulă, dacă este identică sau asemănătoare unei mărci comunitare anterioare în sensul alin (2) şi dacă este destinată să fie înregistrată sau a fost înregistrată pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca anterioară este înregistrată, atunci când marca anterioară se bucură de renume în Comunitate şi când utilizarea mărcii ulterioare ar obţine fără motiv justificat un profit necuvenit, din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare anterioare sau când ea le-ar aduce atingere.

(4) Un stat membru poate, în plus, să refuze înregistrarea unei mărci sau, dacă este înregistrată, aceasta poate fi declarată nulă dacă şi în măsura în care:

(a)  marca este identică sau similară unei mărci naţionale anterioare în sensul alin. (2) şi dacă este destinată să fie înregistrată sau a fost înregistrată pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca anterioară este înregistrată, atunci când marca anterioară se bucură de renume în statul membru în cauză şi când utilizarea mărcii ulterioare ar obţine profit necuvenit, fără motive întemeiate, din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau când acesta le-ar aduce atingere;

(b)  drepturile la o marcă neînregistrată sau la un alt semn utilizat în lumea afacerilor au fost dobândite înainte de data de depunere a cererii mărcii ulterioare sau, dacă este cazul, înainte de data priorităţii invocate în sprijinul cererii mărcii ulterioare şi dacă această marcă neînregistrată sau acest alt semn conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare;

(c)  utilizarea mărcii poate fi interzisă în temeiul unui drept anterior, altul decât drepturile menţionate în alin. (2) lit. (b) din prezentul alineat, respectiv:

(i)   unui drept la nume;

(ii)  unui drept la imagine;

(iii) unui drept de autor;

(iv) unui drept de proprietate industrială;

(d)  marca este identică sau similară unei mărci colective anterioare care a conferit un drept care a expirat într-un termen de maxim trei ani înainte de depunere;

(e)  marca este identică sau similară unei mărci de garantare sau de certificare anterioară care a conferit un drept care a expirat într-un termen precedând depunerea şi a cărei durată se stabileşte de statul membru;

(f)   marca este identică sau similară unei mărci anterioare înregistrate pentru produse sau servicii identice sau similare şi care a conferit un drept care a expirat din cauza nereînnoirii într-o perioadă de maxim doi ani înainte de depunere, cu condiţia ca titularul mărcii anterioare să-şi fi dat acordul la înregistrarea mărcii ulterioare sau să nu-şi fi utilizat marca;

(g)  marca poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate în momentul depunerii cererii şi care continuă să fie utilizată, dacă cererea a fost făcută cu rea-voinţă de către solicitant.

(5) Statele membre pot permite ca, în circumstanţe corespunzătoare, să nu trebuiască ca unei mărci să i se refuze în mod obligatoriu înregistrarea sau ca aceasta să fie declarată nulă atunci când titularul mărcii anterioare sau al dreptului anterior este de acord cu înregistrarea mărcii ulterioare.

Articolul 5

Drepturi conferite de marcă

(1) Marca înregistrată conferă titularului său un drept exclusiv. Titularul este abilitat să interzică oricărui terţ să utilizeze, fără consimţământul său, în lumea afacerilor:

(a)  un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrată;

(b)  un semn pentru care, din cauza identităţii sau a similitudinii sale cu marca şi din cauza identităţii sau a similitudinii produselor sau serviciilor aflate sub incidenţa mărcii şi a semnului, există în mintea publicului un risc de confuzie care conţine riscul de asociere între semn şi marcă;

(2) Orice stat membru poate, de asemenea, să prescrie că titularul este abilitat să interzică oricărui terţ să utilizeze, fără consimţământul său, în lumea afacerilor, a unui semn identic sau similar mărcii pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca este înregistrată, atunci când marca aceasta se bucură de renume în statul membru în cauză şi când prin utilizarea semnului obţine fără un motiv justificat un profit necuvenit, din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii sau când aceasta le-ar aduce atingere.

(3) Dacă condiţiile stabilite în alin. (1) şi (2) sunt îndeplinite, se poate interzice, în special:

(a)  să se aplice semnul pe produse sau pe ambalajul lor;

(b)  să se ofere produsele, să fie comercializate sau să fie deţinute în acest scop, sau să se ofere sau să se furnizeze servicii sub acest semn;

(c)  să importe sau să exporte produsele sub acest semn;

(d)  să utilizeze semnul în actele de afaceri sau în publicitate.

(4) Atunci când, anterior datei la care intră în vigoare dispoziţiile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive, dreptul acestui stat nu permite să se interzică utilizarea unui semn în condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. (b) sau în alin. (2), dreptul conferit de marcă nu poate fi contrar continuării folosirii semnului.

(5) Alin. (1) - (4) nu afectează dispoziţiile care se aplică într-un stat membru şi care privesc protecţia împotriva utilizării unui semn în alte scopuri decât acelea de a distinge produsele sau serviciile, atunci când utilizarea acestui produs fără motive întemeiate atrage profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii sau aduce atingere acestora.

Articolul 6

Limitarea efectelor mărcii

(1) Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terţ utilizarea, în lumea afacerilor,

(a)  a numelui şi a adresei sale;

(b)  a indicaţiilor privind felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică sau data fabricaţiei produsului sau a prestării de servicii sau a altor caracteristici ale acestora;

(c)  a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detaşate, atât timp cât sunt folosite conform uzanţelor oneste în domeniul industrial sau comercial.

(2) Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terţ utilizarea, în lumea afacerilor, a unui drept anterior cu aplicabilitate locală dacă acest drept este recunoscut prin legea statului membru în cauză şi în limita teritoriului în care el este recunoscut.

Articolul 7

Expirarea dreptului conferit de marcă

(1) Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost puse în comerţ în Comunitate sub această marcă de către titular sau cu acordul său.

(2) Alin. (1) nu se aplică atunci când motive legitime justifică faptul că titularul se opune comercializării ulterioare a produselor, în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea pe piaţă.

Articolul 8

Licenţa

(1) Marca poate face obiectul licenţelor pentru toate sau pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care ea este înregistrată şi pentru tot teritoriul sau pentru o parte a teritoriului unui stat membru. Licenţele pot fi exclusive sau neexclusive.

(2) Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de această marcă faţă de un licenţiat care încalcă una dintre clauzele contractului de licenţă, în ceea ce priveşte durata sa, forma reglementată de înregistrarea sub care marca poate fi utilizată, natura produselor sau a serviciilor pentru care se acordă licenţa, teritoriul pe care marca poate fi aplicată sau calitatea produselor fabricate sau a serviciilor asigurate de licenţiat.

Articolul 9

Decăderea din drepturi prin toleranţă

(1) Titularul unei mărci anterioare menţionate în art. 4 alin. (2), care a tolerat, într-un stat membru, folosirea unei mărci ulterioare înregistrate în acest stat membru pe o perioadă de cinci ani consecutivi în cunoştinţă de cauză, nu poate cere anularea şi nici nu se poate opune utilizării mărcii ulterioare pe baza acestei mărci anterioare pentru produsele sau serviciile pentru care marca ulterioară s-a utilizat, cu excepţia cazului în care depunerea mărcii ulterioare a fost efectuată cu rea-voinţă.

(2) Orice stat membru poate prevedea ca alin. (1) să se aplice titularului unei mărci anterioare menţionate în art. 4 alin. (4) lit. (a) sau al unui alt drept anterior menţionat în art. 4 alin. (4) lit. (b) sau (c).

(3) În cazurile menţionate în alin. (1) sau (2), titularul unei mărci înregistrate ulterior nu se poate opune utilizării dreptului anterior, cu toate că acest drept nu mai poate fi invocat împotriva mărcii ulterioare.

Articolul 10

Utilizarea mărcii

(1) Dacă, în termen de cinci ani de la data la care procedura de înregistrare s-a încheiat, marca nu a fost utilizată efectiv de către titular în statul membru în cauză pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată sau dacă o astfel de utilizare a fost suspendată pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca este supusă sancţiunilor stipulate în prezenta directivă, cu excepţia unui motiv întemeiat pentru neutilizare.

(2) Se consideră, de asemenea, ca utilizări în sensul alin. (1):

(a)  folosirea mărcii sub o formă care diferă prin elemente care nu alterează caracterul distinctiv în forma sub care aceasta a fost înregistrată;

(b)  aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalajul lor în statul membru în cauză doar în scopul exportului.

(3) Utilizarea mărcii cu consimţământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de garantare sau de certificare se consideră utilizare făcută de către titular.

(4) În ceea ce priveşte mărcile înregistrate înainte de data la care intră în vigoare dispoziţiile necesare pentru a se conforma prezentei directive în statul membru în cauză:

(a)  atunci când o dispoziţie în vigoare înainte de această dată prevede sancţiuni pentru neutilizarea unei mărci pe o perioadă neîntreruptă, se presupune că termenul de cinci ani prevăzut în alin. (1) s-a derulat în acelaşi timp cu o perioadă de neutilizare deja în curs la această dată;

(b)  atunci când nici o dispoziţie privind utilizarea nu este în vigoare înainte de această dată, termenele de cinci ani prevăzute în alin. (1) se consideră a se derula cel mai devreme la această dată.

Articolul 11

Sancţiuni privind neutilizarea unei mărci în cadrul procedurilor judiciare sau administrative

(1) Nulitatea unei mărci nu se poate pronunţa pe motivul existenţei unei mărci anterioare în conflict care nu satisface condiţiile de utilizare menţionate în art. 10 alin. (1), (2) şi (3) sau, după caz, în art. 10 alin. (4).

(2) Un stat membru poate prevedea că înregistrarea unei mărci nu se poate refuza din cauza existenţei unei mărci anterioare în conflict care nu satisface condiţiile de utilizare menţionate în art. 10 alin. (1), (2) şi (3) sau, după caz, în art. 10 alin. (4).

(3) Fără a aduce atingere aplicării art. 12 în caz de cerere reconvenţională de decădere, un stat membru poate prevedea ca o marcă să nu se poată invoca în mod valabil într-o procedură de contrafacere dacă se stabileşte, ca urmare a unei excepţii, că titularul mărcii ar putea să decadă din drepturile sale conform art. 12 alin. (1).

(4) Dacă marca anterioară s-a utilizat numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care este înregistrată, aceasta nu se consideră, în sensul aplicării alin. (1), (2) şi (3), ca fiind înregistrată decât pentru această parte a produselor sau serviciilor.

Articolul 12

Motivele decăderii

(1) Titularul unei mărci poate să decadă din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a fost utilizată în mod serios, în statul membru în cauză, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată şi dacă nu există motive întemeiate pentru neutilizare; totuşi, nimeni nu poate hotărî ca titularul unei mărci să decadă din drepturile sale dacă, între expirarea acestei perioade şi prezentarea cererii de decădere, marca a început sau a reînceput să fie utilizată în mod serios; cu toate acestea, începutul sau reluarea utilizării, care se produce pe o perioadă de trei luni înainte de prezentarea cererii de decădere, acest termen începând să se deruleze cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de cinci ani de neutilizare, nu mai este luat în considerare atunci când pregătirile pentru începerea sau reluarea utilizării intervin doar după ce titularul a aflat că cererea de decădere ar putea fi prezentată.

(2) Titularul unei mărci poate de asemenea să decadă din drepturile sale atunci când, după data înregistrării sale, marca:

(a)  a devenit, prin activitatea sau inactivitatea titularului său, desemnarea uzuală în comerţ a unui produs sau a unui serviciu pentru care ea este înregistrată;

(b)  este capabilă, ca urmare a folosirii pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată, de către titular sau cu consimţământul lui, să inducă publicul în eroare în primul rând cu privire la natura, calitatea sau provenienţa geografică a acestor produse sau servicii.

Articolul 13

Motivele refuzului, ale decăderii sau ale nulităţii numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor

Dacă nu există un motiv de refuz de înregistrare, de decădere sau de invalidare a unei mărci decât pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care această marcă a fost depusă sau înregistrată, refuzul înregistrării, decăderea sau nulitatea nu cuprinde decât produsele sau serviciile în cauză.

Articolul 14

Constatarea a posteriori a nulităţii unei mărci sau a decăderii din drepturi a titularului acesteia

Atunci când vechimea unei mărci anterioare, care a făcut obiectul unei renunţări sau a expirat, se invocă pentru o marcă comunitară, nulitatea mărcii anterioare sau decăderea din drepturi a titularului acesteia poate fi constatată a posteriori.

Articolul 15

Dispoziţii speciale privind mărcile colective, mărcile de garantare şi mărcile de certificare

(1) Fără a aduce atingere art. 4, statele membre a căror legislaţie autorizează înregistrarea mărcilor colective sau a mărcilor de garantare sau de certificare pot prevedea refuzul înregistrării acestor mărci, decăderea titularului din drepturile sale sau declararea lor ca nule pentru alte motive decât cele menţionate în art. 3 şi 12, în măsura în care funcţionarea acestor mărci o cere.

(2) Prin derogare de la art. 3 alin. (1) lit. (c), statele membre pot prevedea ca semnele sau indicaţiile care pot servi pentru desemnarea, în comerţ, a provenienţei geografice a produselor sau a serviciilor să constituie mărci colective sau mărci de garantare sau de certificare. O astfel de marcă nu autorizează titularul să interzică unui terţ utilizarea în comerţ a acestor semne sau indicaţii, atât timp cât sunt folosite conform uzanţelor oneste în domeniul industrial sau comercial; în special, o astfel de marcă nu poate fi opusă unui terţ abilitat să utilizeze o denumire geografică.

Articolul 16

Dispoziţii naţionale care urmează să fie adoptate ca urmare a prezentei directive

(1) Statele membre pun în aplicare dispoziţiile legale, de reglementare şi administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive la 28 decembrie 1991 cel târziu. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la aceasta.

(2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate să amâne data prevăzută în alin. (1) până la 31 decembrie 1992 cel târziu.

(3) Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 17

Destinatarii

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 21 decembrie 1988.

Pentru Consiliu

Preşedintele

V. PAPANDREOU

---------------------------------------