LEGE nr. 369 din 15 septembrie 2004privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 888 din 29 septembrie 2004Data intrării în vigoare 02-01-2005
Parlamentul României adoptă prezenta lege.Articolul 1(1) Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală din România pentru ducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992, denumită în continuare Convenţie.(2) În calitate de autoritate centrală română, Ministerul Justiţiei cooperează cu autorităţile centrale ale celorlalte state părţi la Convenţie şi colaborează cu instituţiile şi autorităţile române cu atribuţii în domeniul de aplicare a Convenţiei.Articolul 2(1) Soluţionarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau reţineri ilicite în sensul art. 3 din Convenţie, este de competenţa instanţei judecătoreşti.(2) Instanţa competentă pentru soluţionarea cererilor prevăzute la alin. (1) este Tribunalul pentru minori şi familie Bucureşti.Articolul 3(1) Cererea-tip se adresează de către persoana fizică, instituţia sau organismul interesat ori de către autoritatea centrală a statului parte la Convenţie autorităţii centrale române. Aceasta verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. 2 din Convenţie şi, dacă este cazul, în termen de 10 zile de la primirea cererii, va solicita reclamantului completarea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare.(2) Autoritatea centrală sesizată potrivit alin. (1) se va adresa de îndată instanţei judecătoreşti competente cu o cerere având ca obiect înapoierea minorului, iar, în cazul în care reprezentarea se face prin avocat, va pune la dispoziţie acestuia toate actele necesare promovării acţiunii. La cerere se vor anexa cererea-tip completată şi toate actele doveditoare transmise de statul solicitant.Articolul 4Dacă autoritatea centrală română are indicii că minorul a cărui înapoiere se solicită se află pe teritoriul altui stat parte la Convenţie, va transmite cererea direct şi fără întârziere autorităţii centrale a acelui stat, informând despre aceasta autoritatea centrală solicitantă sau, după caz, reclamantul.Articolul 5Prevederile art. 3 nu exclud posibilitatea ca reclamantul să sesizeze direct instanţa judecătorească competentă. În cazul în care cererea se întemeiază pe prevederile Convenţiei, citarea autorităţii centrale române este obligatorie.Articolul 6(1) Cauzele având ca obiect soluţionarea cererilor de înapoiere a unui copil aflat pe teritoriul României în condiţiile art. 3 din Convenţie se soluţionează de urgenţă.(2) Participarea procurorului este obligatorie.Articolul 7(1) Reprezentarea reclamantului din străinătate în faţa instanţelor române se face prin avocat sau de către autoritatea centrală română.(2) Autoritatea centrală română poate facilita, la cererea reclamantului, obţinerea asistenţei juridice din partea unui avocat român.(3) Asistenţa juridică gratuită se acordă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.Articolul 8(1) Reclamantul din străinătate este obligat să indice domiciliul ales în România unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul. În lipsa unui domiciliu ales, comunicarea actelor se realizează prin intermediul autorităţii centrale române şi al autorităţii centrale a statului în care reclamantul îşi are reşedinţa.(2) Soluţionarea cererii se va face în contradictoriu cu persoana despre care se susţine că a luat sau a reţinut minorul, cu citarea autorităţii tutelare de la domiciliul acesteia şi a autorităţii centrale române.Articolul 9(1) În faţa instanţei pot fi prezentate orice documente şi informări legate de cauză atât de părţi, cât şi de către autoritatea centrală română.(2) Instanţa poate ţine seama de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative străine pertinente, fără a fi nevoie să recurgă la procedurile specifice de recunoaştere a hotărârii străine. De asemenea, instanţa va putea solicita reclamantului prezentarea unei hotărâri sau a unui alt document emanând de la autorităţile statului în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, care să ateste, dacă legea statului respectiv permite aceasta, faptul că deplasarea copilului de pe teritoriul acelui stat ori reţinerea a avut loc prin încălcarea unui drept privind încredinţarea, atribuit potrivit legii statului străin.(3) Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani va putea fi audiat, dacă instanţa consideră necesar.(4) În toate situaţiile, la audierea copilului va participa un psiholog din cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, care va redacta, la cererea instanţei, un raport psihologic.Articolul 10(1) Instanţa poate lua oricare dintre măsurile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru protejarea copilului, pe întreaga durată a procesului.(2) Instanţa, prin ordonanţă preşedinţială, poate dispune ridicarea paşaportului şi/sau obligarea de a depune o cauţiune, dacă există motive care să justifice temerea că autorul aducerii sau reţinerii ilicite a copilului pe teritoriul României ar putea părăsi ţara împreună cu minorul. Măsura ridicării paşaportului se dispune pe o durată determinată ori până la încetarea motivelor care au justificat-o. O copie de pe hotărâre se comunică Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.Articolul 11(1) Dacă instanţa constată că deplasarea sau reţinerea copilului pe teritoriul României este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie, va dispune înapoierea copilului în ţara în care acesta îşi are reşedinţa obişnuită.(2) Instanţa va fixa, în chiar cuprinsul hotărârii, un termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere a copilului, sub sancţiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, cuprinsă între 5 milioane lei şi 25 milioane lei.(3) Suportarea cheltuielilor pentru înapoierea minorului se stabileşte conform art. 26 alineatul ultim din Convenţie.(4) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), instanţa poate dispune oricare altă măsură prevăzută la art. 12 şi 13 din Convenţie.Articolul 12(1) Motivarea hotărârii se face în termen de 10 zile de la pronunţare.(2) Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia pentru minori şi familie, în termen de 10 zile de la comunicare.Articolul 13(1) O copie de pe hotărârea pronunţată potrivit art. 11 va fi comunicată autorităţii centrale române.(2) Autoritatea centrală română, pe toată durata termenului stabilit de instanţă potrivit art. 11 alin. (2), va urmări dacă obligaţia de înapoiere a copilului este respectată de persoana obligată la aceasta. În acest scop, autoritatea centrală română are dreptul să participe, prin reprezentant, la oricare dintre procedurile şi demersurile legale necesare pentru înapoierea copilului şi poate solicita relaţii de la instituţiile şi autorităţile implicate.(3) În cazul în care obligaţia de înapoiere a copilului nu este executată de bunăvoie în termenul stabilit de instanţă, la expirarea acestuia autoritatea centrală română va solicita instanţei comunicarea titlului executoriu către organele fiscale, pentru punerea în executare a amenzii.Articolul 14(1) Dacă nici după aplicarea amenzii prevăzute la art. 11 alin. (2) hotărârea judecătorească de înapoiere a copilului în ţara reşedinţei sale obişnuite nu este executată voluntar, se procedează la executare silită, conform Codului de procedură civilă.(2) În procedura de executare silită citarea autorităţii centrale române este obligatorie.(3) În mod excepţional, la cererea expresă a autorităţii centrale a statului solicitant, autoritatea centrală română poate formula, în numele persoanei fizice, autorităţii sau al organismului interesat, o cerere de punere în executare silită a hotărârii de înapoiere a copilului aflat ilicit pe teritoriul României, dacă persoanei fizice, autorităţii sau organismului în cauză nu i s-a acordat asistenţă juridică gratuită în condiţiile art. 7 alin. (3).(4) Instanţa sesizată cu cererea de executare silită poate obliga pe cel care refuză înapoierea copilului să plătească în favoarea statului o amendă civilă de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori, la cererea celui îndreptăţit, îl poate autoriza pe acesta să preia, el însuşi sau prin reprezentant, copilul aflat ilicit pe teritoriul României şi să-l înapoieze în ţara reşedinţei sale obişnuite pe cheltuiala debitorului. În acest din urmă caz persoana îndreptăţită va putea obţine, prin intermediul autorităţii centrale române, concursul organelor de poliţie, al jandarmeriei sau al altor agenţi ai forţei publice, precum şi al altor autorităţi ori instituţii a căror cooperare este necesară. Dispoziţiile art. 580^3 şi, respectiv, ale art. 580^2 din Codul de procedură civilă sunt aplicabile.Articolul 15(1) În aplicarea art. 15 din Convenţie, la cererea unei autorităţi judiciare sau administrative a unui stat parte la Convenţie, instanţa română poate pronunţa o hotărâre prin care să se confirme dacă, potrivit legislaţiei române, deplasarea ori reţinerea copilului având reşedinţa obişnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea.(2) În soluţionarea cererii instanţa va putea să ateste, după caz:a) titularul drepturilor cu privire la copil;b) conţinutul şi limitele drepturilor cu privire la copil, potrivit legii române;c) dacă, în raport cu elementele menţionate, în sensul legii române, deplasarea copilului de pe teritoriul României sau reţinerea lui în afara acestui teritoriu a respectat drepturile privind încredinţarea copilului ori dacă persoana căreia îi era încredinţat copilul avea dreptul să încuviinţeze sau să se opună deplasării copilului în afara teritoriului României ori reţinerii lui în afara acestui teritoriu;d) oricare alt aspect determinant pentru a stabili dacă deplasarea sau reţinerea copilului în afara teritoriului României este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie.(3) Cererea se primeşte de autoritatea centrală română şi se depune de către aceasta la instanţa competentă potrivit art. 2 alin. (2).(4) Hotărârea se dă fără citarea părţilor, în camera de consiliu, pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la copil, a oricăror alte înscrisuri transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenţie, precum şi pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române. Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă sunt aplicabile în mod corespunzător.(5) Hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac şi se comunică autorităţii judiciare sau administrative solicitante, prin intermediul autorităţii centrale române.Articolul 16(1) În aplicarea art. 1 lit. b) şi art. 21 din Convenţie, persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie poate solicita autorităţii centrale române acordarea asistenţei pentru organizarea sau protejarea exercitării dreptului de vizitare a unui minor având reşedinţa pe teritoriul României.(2) Cererea va fi însoţită de actele doveditoare ale dreptului de vizitare stabilit prin hotărâre a autorităţii judiciare sau administrative competente potrivit legii statului solicitant, fără a fi necesară vreo procedură specială de recunoaştere a acesteia.Articolul 17(1) Autoritatea centrală română va lua legătura cu persoana în a cărei încredinţare se află copilul şi va încerca, direct sau prin intermediul unor specialişti, soluţionarea pe cale amiabilă a cererii privind exercitarea dreptului de vizitare. Ea va atrage atenţia persoanei în a cărei încredinţare se află copilul asupra sancţiunilor ce pot fi aplicate potrivit prezentei legi, în cazul refuzului de a permite de bunăvoie exercitarea dreptului de vizitare.(2) Autoritatea centrală română va putea solicita participarea autorităţii tutelare, a altor autorităţi ori instituţii a căror cooperare o consideră necesară pentru organizarea exercitării dreptului de vizitare.(3) În cazul în care demersurile de soluţionare amiabilă a cererii nu dau rezultat, autoritatea centrală română va lua măsurile necesare în vederea punerii în executare silită a dreptului de vizitare, la cererea expresă a titularului dreptului. Dispoziţiile art. 11 alin. (2), ale art. 13 şi 14 se aplică în mod corespunzător.Articolul 18(1) În cazul în care copilul la care se referă cererea privind exercitarea dreptului de vizitare refuză constant contactul cu unul dintre părinţi sau manifestă sentimente de aversiune faţă de acesta, instanţa poate dispune, în funcţie de vârsta copilului, ca acesta să urmeze un tratament de consiliere psihologică pe o durată ce nu poate depăşi 3 luni.(2) Cererea poate fi formulată oricând după sesizarea autorităţii centrale române cu o cerere privind exercitarea dreptului de vizitare, de către oricare dintre părinţi, de către persoana căreia îi este încredinţat copilul sau de către autoritatea centrală română.(3) Cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, în camera de consiliu, cu citarea părinţilor, a persoanei căreia îi este încredinţat copilul şi a autorităţii centrale române. Dispoziţiile art. 9 alin. (3) sunt aplicabile.(4) Durata şi conţinutul tratamentului de consiliere psihologică sunt stabilite de psiholog, în baza încheierii instanţei şi după o evaluare psihologică iniţială a copilului. Psihologul va comunică instanţei durata tratamentului, precum şi, dacă este cazul, modificarea acesteia.(5) După finalizarea tratamentului psihologul va întocmi un raport privind evaluarea psihologică finală şi îl va comunică instanţei.Articolul 19(1) Dacă se solicită ca exercitarea dreptului de vizitare să se facă prin deplasarea minorului în afara teritoriului României, autoritatea centrală română va sesiza instanţa judecătorească competentă potrivit art. 2 alin. (2).(2) Soluţionarea cererii se va face cu citarea persoanei căreia îi este încredinţat minorul, a autorităţii tutelare în a cărei circumscripţie se află reşedinţa minorului şi a autorităţii centrale române. Dispoziţiile art. 7 şi ale art. 9 alin. (3) şi (4) sunt aplicabile.(3) Instanţa îl va putea încuviinţa exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea copilului în afara teritoriului României numai dacă din probele administrate rezultă că există garanţii pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului. Instanţa va putea obliga pe reclamant la depunerea unei cauţiuni.(4) Prin hotărâre se va dispune cu privire la suportarea cheltuielilor prilejuite de exercitarea dreptului de vizitare în conformitate cu art. 26 alineatul final din Convenţie.Articolul 20În funcţie de împrejurări, autoritatea centrală română poate solicita fie autorităţii centrale a statului în care urmează să se afle minorul pe durata vizitei, fie ambasadei ori consulatului României din acel stat, să acorde asistenţă şi cooperare pentru verificarea condiţiilor în care are loc vizita şi pentru a asigura readucerea copilului în ţară la sfârşitul perioadei de vizită.Articolul 21În îndeplinirea obligaţiilor sale, autoritatea centrală română poate, după caz:a) să sesizeze ori să solicite cooperarea organelor de poliţie, a jandarmeriei, a consiliului local sau a oricăror autorităţi competente pentru localizarea copilului despre care are indicii că a fost adus sau reţinut ilicit pe teritoriul României;b) să sesizeze autorităţile competente cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului pentru a lua, dacă este cazul, măsurile necesare de protecţie a copilului adus sau reţinut ilicit pe teritoriul României;c) să încerce soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului ivit sau să propună părţilor să apeleze la mediere;d) să iniţieze şi să stabilească forme de colaborare cu avocaţi specializaţi în materia reglementată prin Convenţie şi prin prezenta lege, precum şi cu psihologi specializaţi în psihologia copilului;e) să coopereze, în limita competenţelor, cu instanţa judecătorească pentru soluţionarea în termen cât mai scurt a cererilor adresate autorităţilor române în temeiul Convenţiei.Articolul 22(1) Cererile formulate în temeiul Convenţiei sunt scutite de orice taxă.(2) Cheltuielile pentru îndeplinirea de către autoritatea centrală română a obligaţiilor rezultate din Convenţie şi din prezenta lege se suportă din bugetul Ministerului Justiţiei.Articolul 23Dispoziţiile prezentei legi se completează cu cele ale Codului de procedură civilă.Articolul 24(1) Modalitatea de exercitare a atribuţiilor Ministerului Justiţiei, în calitate de autoritate centrală, în conformitate cu exigenţele art. 7 din Convenţie, se stabileşte prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.(2) Până la înfiinţarea Tribunalului pentru minori şi familie Bucureşti cererile prevăzute la art. 2 alin. (1) vor fi soluţionate de secţiile specializate ale Tribunalului Bucureşti.Articolul 25Prezenta lege intră în vigoare la 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILORVALER DORNEANUp. PREŞEDINTELE SENATULUI,DORU IOAN TĂRĂCILĂBucureşti, 15 septembrie 2004.Nr. 369.-----
| EMITENT |
Parlamentul României adoptă prezenta lege.Articolul 1(1) Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală din România pentru ducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992, denumită în continuare Convenţie.(2) În calitate de autoritate centrală română, Ministerul Justiţiei cooperează cu autorităţile centrale ale celorlalte state părţi la Convenţie şi colaborează cu instituţiile şi autorităţile române cu atribuţii în domeniul de aplicare a Convenţiei.Articolul 2(1) Soluţionarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau reţineri ilicite în sensul art. 3 din Convenţie, este de competenţa instanţei judecătoreşti.(2) Instanţa competentă pentru soluţionarea cererilor prevăzute la alin. (1) este Tribunalul pentru minori şi familie Bucureşti.Articolul 3(1) Cererea-tip se adresează de către persoana fizică, instituţia sau organismul interesat ori de către autoritatea centrală a statului parte la Convenţie autorităţii centrale române. Aceasta verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. 2 din Convenţie şi, dacă este cazul, în termen de 10 zile de la primirea cererii, va solicita reclamantului completarea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare.(2) Autoritatea centrală sesizată potrivit alin. (1) se va adresa de îndată instanţei judecătoreşti competente cu o cerere având ca obiect înapoierea minorului, iar, în cazul în care reprezentarea se face prin avocat, va pune la dispoziţie acestuia toate actele necesare promovării acţiunii. La cerere se vor anexa cererea-tip completată şi toate actele doveditoare transmise de statul solicitant.Articolul 4Dacă autoritatea centrală română are indicii că minorul a cărui înapoiere se solicită se află pe teritoriul altui stat parte la Convenţie, va transmite cererea direct şi fără întârziere autorităţii centrale a acelui stat, informând despre aceasta autoritatea centrală solicitantă sau, după caz, reclamantul.Articolul 5Prevederile art. 3 nu exclud posibilitatea ca reclamantul să sesizeze direct instanţa judecătorească competentă. În cazul în care cererea se întemeiază pe prevederile Convenţiei, citarea autorităţii centrale române este obligatorie.Articolul 6(1) Cauzele având ca obiect soluţionarea cererilor de înapoiere a unui copil aflat pe teritoriul României în condiţiile art. 3 din Convenţie se soluţionează de urgenţă.(2) Participarea procurorului este obligatorie.Articolul 7(1) Reprezentarea reclamantului din străinătate în faţa instanţelor române se face prin avocat sau de către autoritatea centrală română.(2) Autoritatea centrală română poate facilita, la cererea reclamantului, obţinerea asistenţei juridice din partea unui avocat român.(3) Asistenţa juridică gratuită se acordă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.Articolul 8(1) Reclamantul din străinătate este obligat să indice domiciliul ales în România unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul. În lipsa unui domiciliu ales, comunicarea actelor se realizează prin intermediul autorităţii centrale române şi al autorităţii centrale a statului în care reclamantul îşi are reşedinţa.(2) Soluţionarea cererii se va face în contradictoriu cu persoana despre care se susţine că a luat sau a reţinut minorul, cu citarea autorităţii tutelare de la domiciliul acesteia şi a autorităţii centrale române.Articolul 9(1) În faţa instanţei pot fi prezentate orice documente şi informări legate de cauză atât de părţi, cât şi de către autoritatea centrală română.(2) Instanţa poate ţine seama de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative străine pertinente, fără a fi nevoie să recurgă la procedurile specifice de recunoaştere a hotărârii străine. De asemenea, instanţa va putea solicita reclamantului prezentarea unei hotărâri sau a unui alt document emanând de la autorităţile statului în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, care să ateste, dacă legea statului respectiv permite aceasta, faptul că deplasarea copilului de pe teritoriul acelui stat ori reţinerea a avut loc prin încălcarea unui drept privind încredinţarea, atribuit potrivit legii statului străin.(3) Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani va putea fi audiat, dacă instanţa consideră necesar.(4) În toate situaţiile, la audierea copilului va participa un psiholog din cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, care va redacta, la cererea instanţei, un raport psihologic.Articolul 10(1) Instanţa poate lua oricare dintre măsurile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru protejarea copilului, pe întreaga durată a procesului.(2) Instanţa, prin ordonanţă preşedinţială, poate dispune ridicarea paşaportului şi/sau obligarea de a depune o cauţiune, dacă există motive care să justifice temerea că autorul aducerii sau reţinerii ilicite a copilului pe teritoriul României ar putea părăsi ţara împreună cu minorul. Măsura ridicării paşaportului se dispune pe o durată determinată ori până la încetarea motivelor care au justificat-o. O copie de pe hotărâre se comunică Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.Articolul 11(1) Dacă instanţa constată că deplasarea sau reţinerea copilului pe teritoriul României este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie, va dispune înapoierea copilului în ţara în care acesta îşi are reşedinţa obişnuită.(2) Instanţa va fixa, în chiar cuprinsul hotărârii, un termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere a copilului, sub sancţiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, cuprinsă între 5 milioane lei şi 25 milioane lei.(3) Suportarea cheltuielilor pentru înapoierea minorului se stabileşte conform art. 26 alineatul ultim din Convenţie.(4) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), instanţa poate dispune oricare altă măsură prevăzută la art. 12 şi 13 din Convenţie.Articolul 12(1) Motivarea hotărârii se face în termen de 10 zile de la pronunţare.(2) Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia pentru minori şi familie, în termen de 10 zile de la comunicare.Articolul 13(1) O copie de pe hotărârea pronunţată potrivit art. 11 va fi comunicată autorităţii centrale române.(2) Autoritatea centrală română, pe toată durata termenului stabilit de instanţă potrivit art. 11 alin. (2), va urmări dacă obligaţia de înapoiere a copilului este respectată de persoana obligată la aceasta. În acest scop, autoritatea centrală română are dreptul să participe, prin reprezentant, la oricare dintre procedurile şi demersurile legale necesare pentru înapoierea copilului şi poate solicita relaţii de la instituţiile şi autorităţile implicate.(3) În cazul în care obligaţia de înapoiere a copilului nu este executată de bunăvoie în termenul stabilit de instanţă, la expirarea acestuia autoritatea centrală română va solicita instanţei comunicarea titlului executoriu către organele fiscale, pentru punerea în executare a amenzii.Articolul 14(1) Dacă nici după aplicarea amenzii prevăzute la art. 11 alin. (2) hotărârea judecătorească de înapoiere a copilului în ţara reşedinţei sale obişnuite nu este executată voluntar, se procedează la executare silită, conform Codului de procedură civilă.(2) În procedura de executare silită citarea autorităţii centrale române este obligatorie.(3) În mod excepţional, la cererea expresă a autorităţii centrale a statului solicitant, autoritatea centrală română poate formula, în numele persoanei fizice, autorităţii sau al organismului interesat, o cerere de punere în executare silită a hotărârii de înapoiere a copilului aflat ilicit pe teritoriul României, dacă persoanei fizice, autorităţii sau organismului în cauză nu i s-a acordat asistenţă juridică gratuită în condiţiile art. 7 alin. (3).(4) Instanţa sesizată cu cererea de executare silită poate obliga pe cel care refuză înapoierea copilului să plătească în favoarea statului o amendă civilă de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori, la cererea celui îndreptăţit, îl poate autoriza pe acesta să preia, el însuşi sau prin reprezentant, copilul aflat ilicit pe teritoriul României şi să-l înapoieze în ţara reşedinţei sale obişnuite pe cheltuiala debitorului. În acest din urmă caz persoana îndreptăţită va putea obţine, prin intermediul autorităţii centrale române, concursul organelor de poliţie, al jandarmeriei sau al altor agenţi ai forţei publice, precum şi al altor autorităţi ori instituţii a căror cooperare este necesară. Dispoziţiile art. 580^3 şi, respectiv, ale art. 580^2 din Codul de procedură civilă sunt aplicabile.Articolul 15(1) În aplicarea art. 15 din Convenţie, la cererea unei autorităţi judiciare sau administrative a unui stat parte la Convenţie, instanţa română poate pronunţa o hotărâre prin care să se confirme dacă, potrivit legislaţiei române, deplasarea ori reţinerea copilului având reşedinţa obişnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea.(2) În soluţionarea cererii instanţa va putea să ateste, după caz:a) titularul drepturilor cu privire la copil;b) conţinutul şi limitele drepturilor cu privire la copil, potrivit legii române;c) dacă, în raport cu elementele menţionate, în sensul legii române, deplasarea copilului de pe teritoriul României sau reţinerea lui în afara acestui teritoriu a respectat drepturile privind încredinţarea copilului ori dacă persoana căreia îi era încredinţat copilul avea dreptul să încuviinţeze sau să se opună deplasării copilului în afara teritoriului României ori reţinerii lui în afara acestui teritoriu;d) oricare alt aspect determinant pentru a stabili dacă deplasarea sau reţinerea copilului în afara teritoriului României este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie.(3) Cererea se primeşte de autoritatea centrală română şi se depune de către aceasta la instanţa competentă potrivit art. 2 alin. (2).(4) Hotărârea se dă fără citarea părţilor, în camera de consiliu, pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la copil, a oricăror alte înscrisuri transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenţie, precum şi pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române. Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă sunt aplicabile în mod corespunzător.(5) Hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac şi se comunică autorităţii judiciare sau administrative solicitante, prin intermediul autorităţii centrale române.Articolul 16(1) În aplicarea art. 1 lit. b) şi art. 21 din Convenţie, persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie poate solicita autorităţii centrale române acordarea asistenţei pentru organizarea sau protejarea exercitării dreptului de vizitare a unui minor având reşedinţa pe teritoriul României.(2) Cererea va fi însoţită de actele doveditoare ale dreptului de vizitare stabilit prin hotărâre a autorităţii judiciare sau administrative competente potrivit legii statului solicitant, fără a fi necesară vreo procedură specială de recunoaştere a acesteia.Articolul 17(1) Autoritatea centrală română va lua legătura cu persoana în a cărei încredinţare se află copilul şi va încerca, direct sau prin intermediul unor specialişti, soluţionarea pe cale amiabilă a cererii privind exercitarea dreptului de vizitare. Ea va atrage atenţia persoanei în a cărei încredinţare se află copilul asupra sancţiunilor ce pot fi aplicate potrivit prezentei legi, în cazul refuzului de a permite de bunăvoie exercitarea dreptului de vizitare.(2) Autoritatea centrală română va putea solicita participarea autorităţii tutelare, a altor autorităţi ori instituţii a căror cooperare o consideră necesară pentru organizarea exercitării dreptului de vizitare.(3) În cazul în care demersurile de soluţionare amiabilă a cererii nu dau rezultat, autoritatea centrală română va lua măsurile necesare în vederea punerii în executare silită a dreptului de vizitare, la cererea expresă a titularului dreptului. Dispoziţiile art. 11 alin. (2), ale art. 13 şi 14 se aplică în mod corespunzător.Articolul 18(1) În cazul în care copilul la care se referă cererea privind exercitarea dreptului de vizitare refuză constant contactul cu unul dintre părinţi sau manifestă sentimente de aversiune faţă de acesta, instanţa poate dispune, în funcţie de vârsta copilului, ca acesta să urmeze un tratament de consiliere psihologică pe o durată ce nu poate depăşi 3 luni.(2) Cererea poate fi formulată oricând după sesizarea autorităţii centrale române cu o cerere privind exercitarea dreptului de vizitare, de către oricare dintre părinţi, de către persoana căreia îi este încredinţat copilul sau de către autoritatea centrală română.(3) Cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, în camera de consiliu, cu citarea părinţilor, a persoanei căreia îi este încredinţat copilul şi a autorităţii centrale române. Dispoziţiile art. 9 alin. (3) sunt aplicabile.(4) Durata şi conţinutul tratamentului de consiliere psihologică sunt stabilite de psiholog, în baza încheierii instanţei şi după o evaluare psihologică iniţială a copilului. Psihologul va comunică instanţei durata tratamentului, precum şi, dacă este cazul, modificarea acesteia.(5) După finalizarea tratamentului psihologul va întocmi un raport privind evaluarea psihologică finală şi îl va comunică instanţei.Articolul 19(1) Dacă se solicită ca exercitarea dreptului de vizitare să se facă prin deplasarea minorului în afara teritoriului României, autoritatea centrală română va sesiza instanţa judecătorească competentă potrivit art. 2 alin. (2).(2) Soluţionarea cererii se va face cu citarea persoanei căreia îi este încredinţat minorul, a autorităţii tutelare în a cărei circumscripţie se află reşedinţa minorului şi a autorităţii centrale române. Dispoziţiile art. 7 şi ale art. 9 alin. (3) şi (4) sunt aplicabile.(3) Instanţa îl va putea încuviinţa exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea copilului în afara teritoriului României numai dacă din probele administrate rezultă că există garanţii pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului. Instanţa va putea obliga pe reclamant la depunerea unei cauţiuni.(4) Prin hotărâre se va dispune cu privire la suportarea cheltuielilor prilejuite de exercitarea dreptului de vizitare în conformitate cu art. 26 alineatul final din Convenţie.Articolul 20În funcţie de împrejurări, autoritatea centrală română poate solicita fie autorităţii centrale a statului în care urmează să se afle minorul pe durata vizitei, fie ambasadei ori consulatului României din acel stat, să acorde asistenţă şi cooperare pentru verificarea condiţiilor în care are loc vizita şi pentru a asigura readucerea copilului în ţară la sfârşitul perioadei de vizită.Articolul 21În îndeplinirea obligaţiilor sale, autoritatea centrală română poate, după caz:a) să sesizeze ori să solicite cooperarea organelor de poliţie, a jandarmeriei, a consiliului local sau a oricăror autorităţi competente pentru localizarea copilului despre care are indicii că a fost adus sau reţinut ilicit pe teritoriul României;b) să sesizeze autorităţile competente cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului pentru a lua, dacă este cazul, măsurile necesare de protecţie a copilului adus sau reţinut ilicit pe teritoriul României;c) să încerce soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului ivit sau să propună părţilor să apeleze la mediere;d) să iniţieze şi să stabilească forme de colaborare cu avocaţi specializaţi în materia reglementată prin Convenţie şi prin prezenta lege, precum şi cu psihologi specializaţi în psihologia copilului;e) să coopereze, în limita competenţelor, cu instanţa judecătorească pentru soluţionarea în termen cât mai scurt a cererilor adresate autorităţilor române în temeiul Convenţiei.Articolul 22(1) Cererile formulate în temeiul Convenţiei sunt scutite de orice taxă.(2) Cheltuielile pentru îndeplinirea de către autoritatea centrală română a obligaţiilor rezultate din Convenţie şi din prezenta lege se suportă din bugetul Ministerului Justiţiei.Articolul 23Dispoziţiile prezentei legi se completează cu cele ale Codului de procedură civilă.Articolul 24(1) Modalitatea de exercitare a atribuţiilor Ministerului Justiţiei, în calitate de autoritate centrală, în conformitate cu exigenţele art. 7 din Convenţie, se stabileşte prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.(2) Până la înfiinţarea Tribunalului pentru minori şi familie Bucureşti cererile prevăzute la art. 2 alin. (1) vor fi soluţionate de secţiile specializate ale Tribunalului Bucureşti.Articolul 25Prezenta lege intră în vigoare la 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILORVALER DORNEANUp. PREŞEDINTELE SENATULUI,DORU IOAN TĂRĂCILĂBucureşti, 15 septembrie 2004.Nr. 369.-----
